Taguri Arhive: tara

Deconectare totală

de

…într-o ţară de afară.

După câteva delegaţii de să mă ia poliţia, nervii şi durerile acute de cap, mi-a venit rândul. Mi-a venit rândul să nu mă mai preocupe aproape nimic, de la biletul de avion, până la străduţa cu locaţia. Am un coleg- să-i dea Dumnezeu şi sănătate, că simţ de orientare, memorie vizuală şi dorinţă de cercetare cu lupa-n mână pe hartă, i-a dat şi pentru ceilalţi colegi cu care am mers!- coleg, lângă care, mă simt ca puiul cu cloşca! Eu pe post de pui. Cel mai pui! Nada, frate, nu-ţi mai trebuie! Ştie tot, merge la fix şi găseşte(aproape) orice punct, oriunde. Omul nu se bazează pe nimeni şi pe nimic, în afară de el însuşi. Din cauza asta, siguranţa de sine este prima lui natură. Aşa că, indiferent de cel de lângă el, de orice altă informaţie, lecţiile sunt perfect făcute de acasă.

Din momentul în care ne-au nominalizat ca echipă, ruperea-n bască mi s-a instalat fascinant de confortabil în vene. Numai că Manolu a fost interesat fapt care mi-a dat în vileag suprimarea conexiunilor neuronale.

– Unde mergi?
– Ăăăă, stai să mă uit pe mail.
Mă uit cuminte, îi citesc. El a reţinut, eu m-am mai uitat de 2 ori pe mail ca să reţin cum îl cheamă pe oraş.

– La cât e avionul?
– Nu ştiu, dar ştiu că la 5 trebuie să fiu în aeroport.
Mă uit ingenuă la el. Mie mi se părea suficient, el avea o mărire de pupilă. Şi de bătăi de cord.

– La ce oră ajungi?
– La ora când aterizează avionul…am încercat mascarea într-o glumă ca s-o dau la întors.

– Cum se numeşte hotelul?
– Am voucher de rezervare 😀
Şi, zău, că aşa era! Başca că mai era şi-n plic închis. Doar nu era să-l deschid ca să pierd hârtiile!

– Când te întorci?
Aici, am ştiut:
– Vineri!
La acest ultim răspuns, Manolu a cedat. Mi-a cerut plicul să se lămurească.

Drumul a fost exact cum m-am aşteptat. Omul m-a dus ca pe puiul cu aţa. Nu am pus întrebări, nu mi-am dat cu părerea, că la stânga, ba că la dreapta, da′ de ce p-aici, da′ unde ne ducem, etc. Cu nimic nu i-am perturbat cunoaşterea şi nici nervii! Ne-am check in, îmbarcat, debarcat, transferat, re-check in, re-îmbarcat, re-debarcat, călătorit cu trenul. Io, cuminte! Repede după om să nu-l pierd din ochi! Până la hotel.
De fapt, până pe strada unde, teoretic, ar fi fost hotelul. La numărul 49. Căutăm ochiometric. 18. Dăm bice în sensul creşterii numerelor. 40. 47, 48, 50.
Ha?!

Ne mai uităm o dată. 47, 48, 50, 51 …şi restul de numere.
Caut cu ochii mai departe, realizez că undeva e o dudă. Colegul vede un gang. Intră pe el, iese la fel de repede.
– Nu e, măh!
Îi aud în voce tremurul. Mă uit mai atent, îl luase îngrijorarea.
– Ia hai pe uliţă mai jos, vedem noi, îi zic. Şi zi cum, draq, îl cheamă pe hotel ăla, că îl bag pe google earth  de ne duce până în camerele noastre alea rezervate!
Facem 3 paşi şi, lângă noi, se opreşte o bicicletă de pe care coboară o doamnă de peste 60 şi de ani.
Ne întrebă ce căutăm, dacă ne poate ajuta. Îi mulţumim şi colegul îi spune numele hotelului.
Numa ce aude numele că imediat întinde braţ&antebraţ pe post de rază vectoare spre un ceas atârnat de o clădire, ceas ca de gară.
Unde am găsit exact ce căutam. Şi de unde, nici că am mai fost vreo peripeţie iar eu mi-am reluat, conştiincioasă, deconectarea totală la drum şi de drum.

În cele câteva ore pe care le-am avut libere, vreo 4, a ţinut să mă ducă într-un loc spectaculos: Lacul  Konstanz. M-a impresionat frumuseţea locului cum şi, pentru că am avut bafta să avem un cer senin în timpul zborului la întoarcere, Alpii şi ţărmul Italiei.

De la ţară adunate

de

…pentru realităţi derapate .

Povestea ascultată, şi minteneş, pe scurt, redată, mi-a amintit de bancul cu baba. Care nu vroia să treacă strada. Pentru că n-avea nevoie.

Într-un colţ de ţară sau de provincie uitat de lume, civilizaţie şi noroc, dar neuitat de politicieni înainte de alegeri. Într-un loc unde duduia cândva o ramură a industriei, unde contractele de peste mări şi ţări se înghesuiau la porţile fabricii. Unde acum, cu zvărcoleli trage să moară sau mai bine zis, e moartă dar am refuzat (cu disperare)să cred ceea ce văd.

Între două tururi, întreaga comunitate doritoare şi prestatoare de vot, din primul tur de scrutin, şi-a schimbat opţiunea. Pe baza de 50 de lei pe cap de votant/săptămână şi în fiecare zi cu pungi pline de ulei, făină, zahar, mălai. Din poartă-n poartă, din bloc în bloc. Cârciumile au duduit, lumea s-nveselit, tuciurile a mămăligă au plescăit şi la vot bucuroşi au pornit. Şi-au votat.

„- Bă, ş-acum, cum mai derulez eu proiectul cu apa curentă să o bag în case?! a întrebat primarul.

Răspunsul a venit sec:

– Dă-o draq de apă curentă, că avem puţuri!”

M-am tot gândit, pe drum, la întâmplarea reală povestită. În colţul ăsta de ţară de care scriu, 10 lei e mare. Foarte mare. Restul bancnotelor sunt fictive ca în calculatoarele băncilor, la ei, pe caietele de datorii ale buticurilor de unde îşi cumpără strictul necesar. Priveam împrejurimile şi nu mi-a fost greu să înţeleg. Case dărăpănate. Blocuri în paragină. Fabrica aia cu mii de geamuri sparte. Halele pustiite şi tâlhărite de orice utilaj. Griul şi deşerăciunea aerului. Posomoreala oamenilor. Din haine şi de pe feţe. Mulţimea de barăci cu second hand. Fără speranţă, fără viitor. Prezentul este singura zi pe care şi-o pot permite iar asta le ocupă tot timpul, cum s-ar spune.

Undeva în răspunsul ăla stă deşertăciunea zilei de mâine. La ce le-ar trebui apă curentă când o dată cu apa pe ţeavă, le vine şi factura, factură pe care n-au din ce s-o plătească, nici azi dar nici prea curând socotind în ani?! Când şi ultima redută a locurilor de muncă, din zonă, o văd cum se mistuie în altă şmechereală. Aşa, apa din pământ e gratis. Partea cu civilizarea vine mai târziu după asigurarea nevoilor primare şi a gurilor de crescut înconjurătoare.

În toată întâmplarea, însă, stă dezastrul strategiei naţionale tot perpetuat indiferent de care parte sau culoare politică a fost la putere. De 25 de ani, tot au pus carul înaintea boilor. Şi tot de atâţia ani, momim boii să împingă carul. Doar când e nevoie de ei, la alegeri. Părăsiţi în restul timpului se descurcă cum (nu)mai pot. Jigăriţi(din ce în ce mai mult)se mulţumesc cu puţin sau sunt gata oricând să-şi vândă votul şi nu numai. Şi asta e tot ce contează. Câţi mai mulţi săraci şi goi, câţi mai puţini „aleşi”. Numărul de manipulabili e cel care contează. În orice colţ de ţară. În orice domeniu. Acum şi-n vecii vecilor, amin!

De câte ori plec şi ies de sub cupola mirobolantă a capitalei, de atâtea ori mă întristez şi mai tare. Prăpastia dintre oraşul Bucureşti şi restul oraşelor sau a comunelor este din ce în ce mai mare. S-a transformat în hău. Şi parcă nimeni nu-l vede şi nimănui nu-i pasă. Ceea ce nici nu mai admitem că mai e posibil, există chiar sub nasul nostru.
Dincolo de pragul Bucureştiului e o sărăcie cruntă ai cărui păduchi să nu ne imaginăm că nu ne vor ajunge.

update, aşa picat la momentul oportun. Principiul e valabil şi pentru subiectul de mai sus. Click a i c i