…si realitate.

Acum, poate, 4-5 luni, urmarind un film istoric bine ancorat in realitatea ce-a fost, un personaj intr-o mare de iubire, spre finalul marturisirilor sintamintelor lui cele mai curate, apoteotic, ii promite celei pe care tocmai o ceruse de sotie:
„‘- O sa te iubesc toata viata si iti promit ca numai adevarul sa stea intre noi! „

Pana la aceasta declaratie, multele alte declaratii de dragoste poetica, ca pe orice femeie, m-am induiosat pana la lacrimi.

In camera in care vizionam filmul s-au produs discutii aprinse avand ca baza aceasta sintagma „numai adevarul sa stea intre noi”‘. Ca si filozofie, ca si nazuinta, ca si esenta, oglinzi limpezi ale sufletelor, era foarte frumos. Idealul.
Dar oare, asa sa fie? Putem sa spunem adevarul si numai adevarul oricand si al fiecarui gand? Al fiecarei tresariri sau al fiecarei scantei? Putem spune orice fara sa ramana urma, fara sa ranim? Acceptam adevarurile, mai ales cele care nu ne convin si nu vrem sa le stim, spuse de cel de langa noi, cu seninatate? De fapt, le acceptam de la oricine altcineva?! Adevarul…nu poate fi spus cateodata, nicicand, fara ca el sa nu se transforme in pura rautate sau in sarpele discordiei.
Adevarul e ca mintim frumos, poetic, tandru, halucinant, cu patima, cu pasiune, cu patos, cu daruire, in cuvinte poleite si grele precum plumbul pe sicrie. Mintim ca sa aducem zambete, mintim pervers, mintim din frica de ridicol, mintim din interes, din ratiune, din inima, mintim din toate motivele pamantului inclusiv si mai ales, mintim din iubire. S-o avem, s-o pastram, s-o traim. De la primul zambet al soarelui pana la ultima geana a noptii mintim ca ne simtim bine sau ca sa-i facem pe altii sa se simta bine, ca asa vrem sau dintr-un imaginar „trebuie” existential de supravietuire. Ne impacam cu minciuna, ne facem una cu ea. Iar gandurile ne zboara…departe, din ce in ce mai departe. In toate sensurile si spre toate destinatiile, ca intr-o zi, cu manie, sa constatam ca ne-am ratacit din vina tuturor dar nu a noastra.
Adevarul e ca agream cuvintele mai mult decat faptele in sine. Cu ele, faptele, facem compromisuri. Pe ele, faptele, le acceptam cu stoicism fie cu „Mi se pare” fie cu „Trece”. Cu strangere de inima pe care o ignoram voit, izgonim efectul dar niciodata cauzele. Da, stiu, ar trebui sa fie invers dar nu e. Dar asa ne place. Prea labili, prea duplicitari, prea dornici sa apucam de coada fericirea.

Am trait, traiesc si probabil ca si maine e o alta zi. Declaratia mi-a sters brusc lacrimile care-mi susurau de bucuria implinirii unei iubiri istorice, arc peste timp pentru „noi”. Pentru ca stiu ca nu exista asa ceva din lipsa de timp, prea grabiti sa facem non-alegeri. Promisiunea imposibilului, ea insasi prima minciuna. In fiecare zi, noi insine, suntem altfel, ne schimbam si nu incremenim intr-o fereastra temporara.

Am stiut ca-i inceputul sfarsitului. Am asteptat. Sa vad continuarea. De fapt, finalul relatie. Care a si fost dupa multe episoade. Brusc si cu taiere de cap, conform obiceiului local si al vremurilor.
Tocmai datorita „adevarului’ care statea intre ei”‘. Si care avea ochii verzi si parul cascada…