… şi diferenţiaţi.

Broşa asta am primit-o, pe post de mărţişor, de la cineva apropiat şi drag.  Nu ştiu cum fac altele sau alţii, dar eu când primesc un dar, orice fel de dar, fie mărţişor, din bucurie, ca un copil, sunt curioasă. Mă strădui să desfac cât se poate de armonios, însă, spre final, răbdarea nu mai are migală. Să văd. Şi buchetul de flori îl duc instinctiv la nas.

Când am primit sâmbătă mărţişorul, m-am uitat la el. Gândurile s-au succedat repede, în paralel cu urările de primăvară pe care mi le făcea cel care mi-a dăruit-o.

„O broşă. Ce faină! O pot purta oricând. O pot purta la orice. Şi ce formă frumoasă are!”

Cu zâmbetul sincer de mulţumire pe chip şi ochii pe broşî, aşteptam ca interlocutorul să termine de urat ca eu să-i pot întoarce urările, când, o ultima frază, spusă cu convingere, m-a pus mult pe gânduri:

” De la mine, un mărţişor simbolic cu formă alambicată pe care numai acum pe post de mărţişor poţi să-l porţi!”

Bărbaţi, femei. Suntem extrem de diferiţi. Iar minţile noastre la fel de diferenţiate.

De multe ori greşim interpretând gândurile noastre ca fiind ale celuilalt. La care, ca în acest banal caz, celălalt nici nu s-a gândit. Ba chiar mai mult, gândurile mele au fost fix la polul opus spuselor lui.

Şi de aici, până la propria nemulţumire, e un mult prea mic pas nevăzut.  Dintr-un gest frumos, ne autorănim şi rănim şi pe cei din jur.

Odată, am privit un om timp de 3 ore. Vorbele repezi, fără să ştie, erau ca nişte „lovituri de tun”. Îmi străbăteau mintea , coborau pe şira spinării înfiorându-mi pielea ca mai apoi, să-mi explodeze şi să-mi înfigă mii de şrapnele în inimă. Pe unele le mai port încă. Nicio secundă, în aroganţa sa, nu i-a trecut prin cap că e altfel, cum, nici o secundă, în autosuficienţa sa, n-a recunoscut un alt aluat.

Nu e o întâmplare neobişnuită, asemenea ei se petrec zilnic altele. Unele dintre ele nu au urmări, însă, altele fac răni. Rănile neîncrederii, rănile necunoaşterii sau pur şi simplu, suntem asimilaţi experienţelor trecute, cu alţi oameni, cu alte întâmplări, ca şi cum, am fi cu toţii construiţi după acelaşi calapod, uneori (cel mai)strâmb.