… e timpul iertării.

Să nu te minţi pe tine însuţi. 

Să nu fii impasibil, indiferent.

În dimineaţa asta o experienţă personală m-a pus tare pe gânduri. Şi m-a luat prin surprindere prin caracterul ei unic. De unde, rememorând toate etapele întâmplării, m-am apucat să scriu.

Pentru a recunoaşte o greşeală îţi trebuie curaj. Pentru a cere iertare, îţi trebuie şi demnitate. Pentru a o face şi public, atunci curajul şi demnitatea sunt însoţite de onoare.

Cred eu că, în viaţă, te întâlneşti cu 3 feluri de cereri de iertare: cu căinţă, de conjunctură, în batjocură. Şi mai cred că, numai primul este, în esenţa, valoros şi viabil. Căci, a-ţi cere iertare fără conştientizare şi regret, însemnă lipsă de empatie şi, mai ales, din propria-ţi neconvingere, repetabilitate. Şi asta trecând peste falsitate. Ori, în cazul celorlalte două feluri, îmbrăcate doar de mantia declarativă, nu se poate pune problema nici a luări în considerare, nici creştineşte şi nici în relaţionarea umană.

Având, în capul meu şi inima mea, credinţele mele deja scrise, am aşteptat. Nimic sau nimic.

Când ajungi la capătul remuşcării, când declicul interior se produce iar nevoia de a fi iertat îţi răsare ca ghiocelul primăvara, ei bine, n-ai ce să mai spui sau faci. A-ţi cere iertare este ultima baricadă a unui subiect, a unei acţiuni, a unui fapt pe care-l l-ai făcut şi-l consideri reprobabil, te auto-condamni iar motivaţiile interioare sunt măturate curăţându-se calea conştiinţei rămând, pur şi gol, condamnabil şi regretabil doar faptul/fapta în sine. De aici şi dorinţa de schimbare imediată dar pe care rareori o putem şi afişa practic sau faţă de ceea ce s-a întâmplat deja. Cum s-ar spune, mortul de la groapă nu se mai întoarce. Şi atunci, tragi linie, ceri iertare şi taci şi/sau nu mai continui să faci. Nimic din anterior. Totul se consumă în interior cu căinţă. Până data viitoare când faci, din nou, o alegere. Poate atunci, conştientizat de propriile experienţe trăite, nu uiţi trăirea regretului.

nimic-ul celălalt are altă valenţă, altă încărcătură. E nimic-ul Vezuviului din care nu s-a revărsat frustrarea, el trebuie să se manifeste şi o face fără şovăială, pe aceeaşi muzică şi-n aceeaşi gamă, apelând cel mai ades la motivaţii iar acestea, de cele mai multe ori, îndreptate spre orice şi oricine altcineva. E falsa declaraţie mascată de un gest creştinesc sub care se coace puroiul neputinţei de sine. E nimic-ul social, uman. Se manifestă fără mustrare de cuget. A cere iertare fără remuşcare doar din pură convenţie sau, şi mai rău, zeflemitor, stoarce din om şi expectorează la suprafaţă, prin lipsa de corectitudine, prin minciună şi ipocrizie, esenţa răului, inumanul.

A cere iertare…e un gest pentru tine însuţi, în primul rând. E modalitatea simplă de a avea curajul să arăţi că-ţi porţi crucea şi asumi cioturile ei.  A-ţi cere iertare e modul prin care îţi iei un angajament, ţie.

De cele mai multe ori pentru un altul, e doar un panaceu de moment, iar cu cât suferinţa a fost mai mare, cu atât zâmbetul este mai amar. E o recunoaştere şi-o mână de empatie de la care se clădesc sau nu, alte relaţionări.

Reluând cu ochii minţii experienţa mea de azi, am realizat că iertarea cerută fusese făcută cu sinceritate. Public, cu trăire, cu emoţie. Însă…la temelie, o altfel de sinceritate. Mai degrabă, o îndeplinire a unui canon fiindcă, de luni,  începe postul Paştelui.

Am căutat în mine să văd ce simt. NIMIC. Am cercetat iarăşi. Tot, nimic. Absolut nimic. Pe el, s-a ridicat încet, încet, un strat subţire de compasiune în acord cu o învăţătură.

Sunt convinsă că orice declaraţie, orice rugăciune, orice filosofie neînsoţite de ulterioarele atitudini, manifestări în spiritul lor, sunt doar vorbe goale, poezii ieftine, logoree la o bere.
Un mod, în tandem cu nepăsarea creştina, de a te minţi pe tine însuţi crezând că îi poţi minţi la fel şi pe ceilalţi.
Pentru care, de fapt, nu mai contează.