Categorii Arhiva: Oameni

Centrii Universului

de

…cei dintre noi.

Da, sunt destui.

Sunt cei pe care nimic nu-i ajunge. Ei nu rezolvă o problemă, nu au o soluţie de moment, ci au soluţia perfectă indiferent de repercusiuni. Nu contează dezastrul de după, contradicţiile soluţiei, oportunismul soluţiei şi da, chiar măgăria soluţiei. Odată aduşi în faţa grozăviilor sunt în stare să le demonteze cu minimul de argumente, să le minimalizeze efectele dezastroase în ochii celorlalţi, vocalizând dramatic şi agresiv să translateze propria vinovăţie a necuprinsului întregului context către cei care trebuie să se descurce în hâţişul produs. Pentru că, în capul lor, aplicanţii sunt vinovaţi de incapabilitatea de a urma un drum deschis de ei, Centrii Universului.
Cel cu ciulini ce dă în râpă.

Tot din această categorie sunt cei care nu-şi cunosc şi implicit, nu-şi recunosc limitele. Cu urechile larg deschise numai când laudele le zgârie scăriţa interioară şi le umflă orgoliul. Odată ce vanitatea şi-a făcut casă şi masă la ei în suflet, uşa lor nu se mai deschide decât celor cu limba lungă şi mieroasă. Pe care îi dispreţuieşte sincer, îi critică şi îi desconsideră cu toată ura de care sunt capabili, la fel cum fac şi cu toţi ceilalţi. De fapt, Ei sunt totul şi prin nemărginata lor mărinimie, ceilalţi doar sateliţii lor.
Ascunşi sub falsa modestie, ţanţoşi precum cocoşii ce stârnesc praful uliţii, mânaţi de aspiraţii cât se poate de himerice, fac ca orice aducere cu picioarele pe pământul realităţii să aibă parte de-o replică, care sub cuvinte binevoitoare, colcăie râca, resentimentul şi jignirea.

Şi nu în ultimul rând, Centrii Universului care nu fac niciodată ceva prost, ceva rău, ceva greşit. Nu e vina lor nici dacă sunt prinşi cu „raţa-n gură” şi aia e jumulită. Cineva le-a jumulit-o şi le-a pus-o lor pe bolta palatină. Neînvăţaţi când sunt mici că lucrurile nu „se sparg”, nu „se strică”. Că „cineva-ul” există şi se numeşte: eu.
Lipsiţi de orice formă de asumare a responsabilităţii, de orice urmă de conştiinţă, de orice valoare morală dau vina pe toţi şi pe toate, aşa cum se ştie, viaţa e greu şi lumea e rea.

Centrii Universului pietrele neşlefuite şi cu vârfuri ascuţite ce se se rostogolesc printre şi pe noi.

Ană,

de

…Natura se revarsă
Mugurul a-nfrunzit
E vremea de iubit.
Ană, Natura se revarsă
E Primăvară Acasă.

Nimic nu se compară cu momentele astea. Niciun verde nu e mai viu decât este acum. 🙂

O mână spală pe alta

de

…şi amândouă te „fak” de nu te vezi.

Din ciclul „eu nu sunt aşa„.

Cam aşa se definesc zilele noastre. Şi ce-a fost odată nimic nu se (mai)aseamănă. Când o mână spăla pe alta şi amândouă obrazul.
Mă uit în jurul meu. Nu, nu la televizor, nu e nevoie, se întâmplă în real, lângă mine, cu oameni cunoscuţi. Disperarea pune gherele reci pe caractere. Dacă n-au fost decât himere, atunci se înfrăţesc cu disperarea şi nasc mizeria umană. Dacă sunt şi au fost vreodată, atunci disperarea îi frânge ca pe surcelele uscate. Toată lumea vrea să scape de tăvălugul care nu mai ţine cont de nimic. Totul tinde spre blocaj.

Dau ochii roată. Şi iarăşi am aceea stare ca şi cum aş urmări un film când cu încetinitorul, când într-un ritm alert. Privesc cum ştrengăria a fost înlocuită de şmecherie vulgară/păcătoasă/infracţională. Cu chip candid şi zâmbet cald, oamenii se fak unul pe altul. Pe rând, cu răbdare, se pândesc. Ce pare bunăvoinţă sau renunţare e doar calcul. Rece, cinic, mercantil. Pândind momentul propice, exploatând sensibilităţi sau vulnerabilităţi, ca nişte prădători aşteaptă victima.

Relaţiile umane, interumane s-au modificat drastic. Extremismul a pus amprenta pe noi. Totul sau nimic. Mort sau viu. Eu sau alţii(ceilalţi). Niciun sentiment nu mai este atât de profund cât să atenueze latura animalică, fiara din noi. Niciun an de civilizaţie, niciun act de cultura, niciun snop de reguli de orice fel câte au curs de-a lungul istoriei n-au reuşit să înăbuşe fiara care astăzi se înalţă, azi mai abitir ca ieri,  în noi.

Privesc un răsărit. E cald, fierbinte, portocaliu. Ar fi trebuit să-mi placă. Dar azi mi se pare oglinda celui de pe Pământ. Prea sângeriu.

Copyright: www.LuchianComsa.ro

Tunde-mă frumos

de

…şi nu-mi lăsa o parte-n jos!
Pam-pam- papadam!

Se spune că o femeie se tunde când vrea să schimbe ceva, când în urma unui ţunami existenţial, nici firul capului nu mai e vânjos. Dacă mă gândesc bine, dacă îmi amintesc cam de câte ori m-am tuns, înţelegând prin asta dramatismul de la lung la scurt, că de la scurt la lung se numeşte perucă- ei bine, cred că, ceea ce spune e cam adevărat. Cu condiţia în care cauzele naturale gen smulsul părului din cap(propriu sau din prietenie/iubire), căderea masivă a podoabei şi bine intenţionata menopauză cu firul ei rar şi subţiat nu te împing să pui părul dincolo de 20 de cm de foarfecă, privind din oglindă.

Din cauze numai de mine ştiute başca şi forţat poposite, m-am prezentat regulamentar la programarea făcută. Cum n-am ajuns la fix şi nici mai devreme, ci mult mai devreme din motiv de altă programare de şlefuit şi vopsit gheruţe, de unde venisem cu o oarecare idee de tunsoare în cap- că şi acum 3 ani tot p-asta o exersasem şi-mi era dragă că aşa se tundea şi mama- ei bine, privind în latul scaunelor şi în înaltul clientelei, au început să-mi înflorească alte gânduri de tunsoare. Din care au rămas 2. Una cu care venisem, alta pe care din ambient îl pescuisem.

PS. Hai că nu-i nimic ameţitor până aici, că dacă veneam, păstram şi ziceam exact ce vreau atunci mă duceam la frizerie fiindcă clar eram bărbat! Da? 😀

Când m-am văzut pe scaun la timpul X-ului din foarfecă, tot nu ştiam ce să aleg din cele 2. Fata, coafeza, cu o oarecare temere(că şi faţa m-arăta a cruntă) ar fi preferat să-i bine ca nu-i fie rău, deci, să zic eu de bună voie ce vreau, începe discuţia. Pro şi contra, avantaje şi dezavantaje. Pentru fiecare. Argumentele şi conversaţia au limpezit- cernut- destul de repede ce-a rămas.

Cu un oftat de tipul „scap şi de data asta”, mâna fetei răsuceşte şi clămpăneşte/ţăcăneşte foarfecele. Io închid ochii. Şi îi ţiu aşa vreo 10 minute. Prea puţin, prea ca la ţară. În oglindă văd cum se mătură relicvele părului meu. De data asta oftez eu cu amoc şi-mi schimb privirea în vârful capului meu ce se reflecta în oglindă.

Încet, încet, începe să se arate.

Peria şi foehnul 
Îmi învărtesc bretonul
Pieptănul şi onduleul
Ating apogeul!

Apogeul mirării. Că-mi zice că-i gata. Rotesc căpşorul şi bag de seamă că-s ca linsă de vacă şi se pare că a lins mai mult pe-o parte de numai dacă stăteam cu capul pe umărul stâng se egala cu părul de partea cealaltă. Îmi dau seama că-s 2 probleme, una de nenimereală la lungime, alta de coafură. A doua îmi pare nesemnificativă.

Îi arăt. Mai taie ceva, mai măsoară doct cu profundă concentrare. O las să termine ce crede ea, ca să-i arăt ce văd eu/ce se vede în oglindă. Cu două bruboane de sudoare mă întreabă:

– Acum e bine?
(Ceea ce traduc cu dacă sunt mulţumită nicidecum dacă e bine, că doar nu sunt eu profesionista în tunsori!- mic gând pe care-l las să curgă pe gresia încăperii pe care o mătura-iarăşi- o altă duduie) Trebuie o nouă abordare, îmi zic. Abordare cu geometria descriptivă la faţa locului.
Spre marea ei stupoare o rog să-şi pună bărbia pe capul meu. Nu înţelege din prima, nu vrea din a doua, bag privirea şi am o bărbie de coafeză în creştetul capului! Îmi folosesc mâinile şi-i arăt ce se vede. Apoi, mă uit în ochii ei. Îi văd schimbarea la faţă din ortodoxie.
Total descumpănită.

După cum manevrează foarfecele şi întinde părul cu pieptenele, răsuflu şi eu uşurată, pricepuse, văzuse. În sfârşit, termină. În sfârşit, pot să stau şi eu cu capul drept. În sfârşit, mă ridic de pe scaun după o oră jumate!

Îl las draq de coafat că p-ala îl desăvărşesc şi singură, pe principiul coafatul continuă!
Şi başca că nici nu se închide cu mine coaforul!

Şi puţină muzică

de

…de ieri, de azi. De azi înainte.

Şi puţină muzică