Categorii Arhiva: Oameni

Latura întunecată

de

…a fiecăruia dintre noi.

“Am toate defectele celorlalţi şi, totuşi,
tot ceea ce fac aceştia mi se pare inadmisibil.”
Emil Cioran

Nu ne place să ne recunoaştem şi latura întunecată. O ştim, o vedem manifestându-se, dar vina ei o poartă conjuncturile. Un istoric al experienţelor, o saturaţie a nemulţumirilor, o idealizare a lumii în care trăim, implicit o idealizare a noastră pentru a plăcea, a face parte din lume, grup, pereche.

Se spune că nu cunoşti un om decât după ce-ai mâncat un sac de sare cu el. Adică experienţa proprie alături de un om, în timp suficient de lung, te poate face să-l înţelegi şi să-l cunoşti. În latura negativă căci numai ea este cea care se ascunde. De aici şi multele neînţelegeri/despărţiri/divorţuri. Noi nu plecăm la drumul vieţii în doi de la acceptarea celuilalt în varianta întunecată  ca act de încredere ci de la varianta cosmetizată dată de sentimentul de iubire a ceea ce dorim să vedem şi nicidecum a ceea ce ştim sau am fost avizaţi.

„N-am avut încotro. Nu mi-a plăcut niciodată dar am făcut/am participat/ am zis. Nu m-a lăsat, nu am putut. Se poate şi fără mine(ajutor). Nu e vina mea. E din cauză că…./ a lui/ a ei/ a ta/ a lor” etc.
Lansăm voit iluzia şi impresia de oameni buni. Fiindcă, cel mai adesea, ne ascundem sub sintagma „eu sunt moral şi/sau credincios şi mă înfrânez/abţin/stăpânesc să fac aşa”. Cu alte cuvinte, pornind din noi punem o stavilă la ceea ce ne e ruşine, frică, etc.
Din aceste cauze ascundem sub preşul conştiinţei ceea ce nu trebuie să vadă mediul. Şi naştem cu fiecare respiraţie minciuna. Minciună faţă de noi înşine, minciuna faţa de toţi. Dar cum ea e omenească, ne-o iertăm în numele supravieţuirii.  Ceea ce n-are nicio legătură cu recunoaşterea vinei şi însumat cu asumarea ei.

Adevărul este noi alegem. În fiecare minut, în fiecare secundă. Utilizăm principiile după cum bate vântul. „Nu se face” poziţionat în contextul cel mai favorabil nouă. Ceea ce nu se aplică şi nu este valabil, în următorul context. Duali, duplicitari, meschini asemuim acest fel de a fi cu principiile(pe care le alegem noi) si nu acţionăm nicio secundă pentru a ocroti valorile general umane(pe care nu putem să le schimbăm după bunul plac).

Şi atunci, acolo unde acceptare nu mai e, nimic nu mai rămâne. De ceea ce ne e frică tot nu scăpăm.

Din câte am văzut/trăit/citit şi simţit pe propria-mi piele, am adunat câteva gânduri:

1. Oamenii depind de ceilalţi. Din teama de a nu fi judecaţi nu se vor opune la ceea ce e  chiar şi în contradicţie cu ei însuşi. Mai uşor le e să accepte mecanic, formal decât fie împotriva majorităţii

2. Nebănuit de uşor oamenii se dezmint de orice au declarat mai înainte. Ori de câte ori le e avantajos, rentabil şi lesnicios.

3. Indiferenţa întotdeauna e- dintr-un motiv sau altul- îndreptăţită.

4. Oamenii sunt în stare, dacă sunt ghidaţi şi li se dispune de către o autoritate, indiferent de experienţele şi stările personale, să facă, din supunere, orice faptă care să aibă consecinţe distrugătoare sau tragice.

5. Atunci când li se dă putere, îndiferent de câtă şcoală au, oamenii devin supuşi şi dependenţii propriei puteri şi astfel, cruzimea şi comportamentul nemilos în relaţie cu ceilalţi devin legitime.

6. Nimeni nu protejează pe nimeni. E o iluzie că având un grup în jurul nostru, aceştia vor acţiona. A nu se confunda compătimirea cu acţiunea.

7. Când avem pe cineva lângă noi, tindem, în situaţii dificile, să pasăm responsabilitatea pe umerii celuilalt, ba mai mult şi răspunderea asupra modului cum se desfăşoară situaţia.

Ceva nou, ceva vechi

de

…ceva albastru, ceva de împrumut.

Sau cum ar zice englezul, mai pe lung, clar şi larg:
„Something old, something new, something borrowed, something blue, and a silver sixpence in her shoe”
Ceva vechi, ceva nou, ceva împrumutat, ceva albastru şi, mai rar, o moneda de argint în pantof.

Şi dacă pentru în Anglia acestea sunt tradiţii încă din epoca Victoriană, pentru epoca noastră, în cu totul alt segment- pe principiul „unde dai şi unde crapă!”, începe să fie un obicei.

Un amic spunea zilele trecute că azi ceea ce ucide educaţia este creativitatea. Ceea ce nu e deloc departe de adevăr.
Pentru că de ceva vreme tot răsfoiesc diverse, am observat că de fapt nu creativitatea în sine este problema ci faptul că din ce în ce mai mulţi nu cunosc limita dintre creativitate şi denaturare. Să continui povestea e una, să schimbi povestea cu tot cu sensul ei, e alta. Că doar şi lupii sunt mâncaţi de Scufiţele Roşii! Cele de pe tocuri!
Cel mai la îndemână exemplu este nebunia reclamelor tivi care modifică poveştile până ce praful şi pulberea se va aşterne peste cele autentice. Mimeticii au dus-o şi mai departe.

Se căsătoreşte roaba ta Cartea cu robul tău Publicul.

Şi aşa am ajuns la segmentul în care cu ” ceva nou, ceva vechi şi ceva de împrumut” se scrie o carte, după următoarea reţetă:

Ceva vechi:

Ceva ceea ce ai scris/spus deja. Al tău sau al altuia. Oriunde, fiindcă la multitudinea de posibilităţi din ziua de azi, nu e deloc greu. Lumea virtuală cu toate laturile ei- blog, tweeter, reţele de socializare- este la îndemâna aproape oricui. Totul e ai WI-fi şi să fii cât mai vizibil. Şi dacă tot le-a plăcut celor care te-au like-uit, atunci merită din plin să fie şi pe bani, adică într-o carte. Este emblematic să te autocitezi, şi dacă tu nu te admiri, atunci cine?!
De 100 de ori acelaşi lucru, cu atât mai bine. Până pricepe toată lumea, desigur, până acolo în spate în fund la taxatoare, care aplaudă dar se vede că nu şi pricepe.

Un banc spus ieri de prietena mea Magda este edificator:
„De câţi narcisişti e nevoie să schimbi un bec? De unul singur, că Pământul şi întreaga Galaxie se învârte în jurul lui!”

Ceva nou

La capitolul ăsta nu trebuie să te străduieşti prea mult. Ceva nou mereu o să fie coperta. Cineva tot face o poză, un desen, o pictură. Are balta peşte. Şi drepturi de autor.

Ceva împrumutat

Când ai atâtea surse de inspiraţie, altele decât cele clasice şi de acum învechitele: luna, soarele, răsăritul şi apusul, dragostea şi trăirea, ei bine, îţi este la îndemână să graseiezi pe orice subiect. Nu contează dacă i se vede coada „r-ului” ieşind dintr-un proverb, banc sau o caricatură Matty, principalul e să fii „creativ”. Poanta finală e bună, are succesul garantat şi se potriveşte la orice inepţie. Proprie sau auxiliară.
Faţă de tradiţia Victoriană care spune că trebuie înapoiat obiectul împrumutat, în cazul cărţilor, odată ieşite de sub tipar, poartă în el „împrumutul” înclusiv la plătitor care e lovit de râvnă să recitească ceea ce ori ştia deja, ori jinduia după oarece plagiări.

Ceva albastru

Ceva albastră devine situaţia, încet, încet şi sigur. Poartă zâmbetul fericirii şi chipul aroganţei a apei de ploaie.

O moneda de argint in pantof

Ca în realitate, acest obicei a început să dispară. Sixpence a devenit un fel de doibani. Că era incomod pentru mireasă, spune una lume, eu cred, însă, că bunăstarea nu se construieşte în pantof. Poate să fie el şi de cleştar când ai asemenea apucături, n-ai cum să calci cu prestanţa unui autor de operă literară ci doar ce înalţi praful uliţei ca şi pintenii cocoşului. Ăla care oricum a ajuns în oală.
Oala gospodinei.

Ps. Să mă apuc să scriu o carte, două, nouă? 😀

Zâmbetul

de

…nefericirii.

Da, există. L-am descoperit întâmplător pe vremea când n-aveam toţi dinţii în gură şi uitasem să zâmbesc, cum să zâmbesc. De fapt, mai întâi m-am ferit, apoi, în timp, n-am mai ştiut ce e acela zâmbet. Oricum nu sunt fotogenică şi mai mereu m-am ferit de cadre largi ale sprâncenelor iar despre vederea la gingie, nici nu se punea problema. Zâmbetul meu devenise ca un muşchi neutilizat, adică fleasc.

Aşa că, pe furiş, studiam problema. Cum să zâmbeşti în largeţea gurii şi nu doar mijind buzele şi râzând cu ochii. Pe partea cealaltă, zâmbetul, pentru mine, acolo în conştiinţa mea, reprezenta ceva natural, spontan, fără mari eforturi. Dar uitând sau mai bine zis sub incidenţa amintirilor cu lipsuri, au început frustrările: dacă zâmbesc prea mult, dacă deschid gura prea tare, dacă nu-mi vine bine, dacă am ceva pe dinţi când erau dinţi, dacă e prea nu ştiu cum, dacă şi dacă şi dacă…

O întâmplare mi-a rămas în minte iar revelaţia ei avea să se arate mulţi ani după. O stradă. Un cuplu şi încă o persoană. Cuplul în plină dispută vocalizată cât se poate de puternic. Atât cât toată strada să audă subiectul. N-am să le uit chipurile încrâncenate şi nici cuvintele şuierate care te plesneau fie prin duritatea lor, fie prin acuzele aduse, fie prin „coloratura” lor. Eram aproape de ei, când însoţitoarea cu o prezenţă de spirit remarcabilă, le-a cerut să zâmbească fiindcă doreşte să le facă o fotografie cu telefonul.

Miraculos! Orice încrâncenare s-a pierdut în cenuşiul străzii, s-au întors cu feţele spre obiectiv şi au zâmbit. Ca Luna plină pe cerul verii, ca nufării deschişi pe ape. Ca cea mai fericită pereche din lume.

Zâmbetul ăla nu l-am uitat niciodată. Pentru mine a fost o amestecătură între o mică invidie şi o mare nedumerire. Invidie, pentru că vroiam să pot zâmbi aşa frumos cum o făcuseră ei, nedumerire, faţă de transformarea lor aproape ireală.

De atunci, am tot căutat să văd zâmbetele asemănătoare. Să înţeleg, pe lângă mecanica facială uitată, mecanismul automat al transformării cauză a nedumeririi mele.

Şi aşa, l-am descoperit. Pe el. Exact acela pe care l-am văzut la cuplul de pe stradă. Care e universal. Care nu depinde de o anumită persoană ci de o stare. Starea contrară sensului lui.

Say-Cheese-logo-300px

Zâmbetul nefericirii. Care are două componente: aceeaşi mimică şi e repetabil cu orice ocazie. Nimic în plus, nimic în minus. Doar el, acel zâmbet rădăcină comună cu rictusul dar elevat, sofisticat, prelucrat. Zâmbetul educat să ascundă. Zâmbetul pentru poză. Zâmbetul care dă bine.
Şi, orice urmă de invidie mi s-a risipit din vene. Ceea ce nu pot spune despre nedumerire. Pe care nu mi-am putut-o dumirii.

Între timp, am (re)învăţat să zâmbesc. Când e cazul. Cu acel zâmbetul larg şi spontan convergent trăirii.
Din interior spre exterior.

Întrebare în prag

de

… de Paşti.

Mai dăunăzi am avut treabă cu piramida lui Maslow. Îmi trebuia, ca să nu bat câmpiile şi văile din amintirile mele, ca să-mi susţin o teorie. Intrând în tenebrele fiecărui palier, privind evoluţia piramidală clar dată de Maslow, am început să gândesc prin prisma realităţilor nefilozofice şi ideale, teoretice şi abstracte.

800px-Maslow's_hierarchy_of_needs (1)

Când intervine trecerea de la un nivel la altul, când se împlinesc toate de pe un palier sau e valabil şi dacă sunt parţial îndeplinite?

Pentru că acum, în prag de Paşti, când ne facem cruce şi ne jurăm a bunătate peste timp, realizez că nu minţim, nu suntem ipocriţi în dorinţa noastră de mai bine ci efectiv nu îndeplinim condiţiile să ne fie mai bine, să fim altfel, mai mult, mai buni.

Ne-am amăgit că merge şi din bucăţi. Câteva (mai multe)din bază, câteva (ceva mai puţine)din următoarea, cu ce dă Domnul din a III-a, cu stima de sine cât casa cât să părem altceva decât suntem dar să fim în rândul lumii, sărim la ultimul nivel, cel din vârf, unde nu avem cum să fim suntem capabili ca din plăcere instinctivă să devenim din ce în ce mai buni, tocmai din conştientizarea rolului şi rostului nostru în lume.
În iluzia lui „merge şi aşa”.

Şi aşa, n-avem încotro, suntem şi mâine ce-am fost ieri. Poate chiar mai puţin. Că ne atrag vârfurile, ba aş spune, că suntem împinşi furtunos spre ele.

Paşte fericit în iubire, recunoaştere personală bine meritată dar cu smerenie faţă de El!

Despre motivaţie

de

…de oricare fel ar fi ea şi pe înţelesul şi celor mai aprige ego-uri …care au fost vreodată.

„Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?„

Ce n-am înţeles pentru că nu puteam percepe, asta-i în simplul vers a lui Eminescu. La nivel de individ, da, ici-colo mai răsare câte un aprig în dorinţă, la nivel de populaţie păşnicia împletită cu dulcea vieţuire molatecă, vorbind poetic, ne-au fost rădăcină. Ne-am mulţumit cu puţinul în numele „nu-i al meu”.
Moral gândind, azi lecţiile acelor „cuceritori” au de ce să ne stea în gât.
Raţional gândind, azi perucarii păduchioşi şi vikingii sângeroşi ne conduc şi ne supun aşa cum vor ei.

Dar nu despre istorie, aşa cum o percep eu, aş vrea să scriu. Ci despre motivaţie. Aşa cum am trăit-o eu. Motivaţia ca o văpaie. Pentru că despre asta e vorba. Nu despre un vis alungat între alte gânduri care răsare din când în când dintre miile de altele zilnice, comune şi cotidiene. Motivaţia nu are nicio treabă cu sănătatea mintală, calmul, liniştea, confortul boemic. Zbuciumul lăuntric, focul mistuitor al dorinţei de împlinire a ceva, obsesia, conexiunile neurologice „de altfel” decât a fost, toate sunt apanajul a „puţin săritului de fix” în comparaţie cu „normalitatea”.

Motivaţia întotdeauna este egoistă. Rupe din tot, calcă pe tot şi cel mai adesea pe sine. Măcinare interioară, neastâmpăr, tumult până la insuportabil. Sinele care însă dă de bine, de comod, de cald se retractează ca melcul în cochilie. Şi-adoarme dulcele somn al „mâinelui”. „Mâine mă apuc, mâine o să fie mai bine, de mâine”. Aşa trec zile, luni, ani. De lâncezeală, de mărunt, de neînsemnat, de ordinarul banal. Scânteia se stinge, raţiunea înţeleaptă le ia locul în numele maturităţii. Că aşa-i neam şi urbe…
Dorinţa nu mai este un tot cu individul ea devine un vis de neîmplint, nu prin ceea ce este, ci prin impotenţa celui ce îl poartă.

Motivaţia este o trăire de a acţiona. Este împletirea reală şi abstractă dintre gânduri şi sentimente, ele fiind temelia determinării de a face.
Nu e raţiunea că eşti altfel, ci e convingerea că poţi altfel.

Mulţi confundă înspiraţia cu motivaţia. Şi se îneacă la malul începutului. Fie din lipsă de voinţă, fie din lipsă de talent, fie din lipsă „sânge în instalaţie”.
Sau, folosesc inspiraţia fără de vâltoare fără să vadă/înţeleagă că o clipă de inspiraţie nu mai înseamnă aproape nimic odată ce e pierdută motivaţia. Ia forma imitaţiei, plagierii, copiei, lupului care-şi schimbă părul dar ba năravul.

Pentru că motivaţia este dorinţă&pasiune&dăruire.
Patima cea încrâncenată care dă roade. Cea care schimbă ADN-ul omului şi mişcă planurile Universului. Cea care face Calea şi care te face să atingi obiectivul.
Cea care te Arde şi te Seacă până la izbândă.