G 72

… nu, nu e grupul ăla.

Beau la ceai de mi se clatină și bâltîcîie stomacul la fiecare pas. De vreo 2 săptămâni. C-așa mi-a zis doctorița mea de familie, că să încerc și cu ăsta. Încerc, ce draq, că am luat zeci de alte pastile și cu sindroamele tot n-am izbăvit! Ba fredo, ba caldo, ba plânsu′, ba râsu′, ba retenție, ba constipație dar cel mai rău, ba depresie pe cântar, ba pandalie când cobor!
Mă uit pe cutie. C-așa scrie pe ea. Pe cutie. G72 – ceai de plante medicinale. Menopauză. Că, da.
Așa forțat și repede de nici n-a apucat nici doctorul și nici ai mei să se dezmeticească! Numa′ io ce mi-am dat seama că de data asta nu mai era de șagă!

În grădina lui Manol
Toate păsările dorm
Numa′ una ce se zbate
Când pe față, când pe spate!

Prin d-astea turbulente și sângerînde mai trecusem, dar cum, cum, să mă perpelesc pe jos, frate, io, ditamai femeia trecută prin suferințele cele mai diverse, că nici când mi-a smuls unghiile de la picioare n-am răcnit a doua zi când se lipiseră pansamentele de carnea vie?! Până aici mi-am zis în barbă! și tare cât să audă și Manolu′ că mi-s hotărâtă! Găsesc eu un doctor pe lumea asta care să mă ia în serios, nu ca aia de acum 3 ani la care când m-am dus, m-a trimis la psihiatrie de ajunsesem de râsul prietenilor că io vreau să devin stearpă că și la abator se mai face pauză, mai pleacă draq măcelarul în concediu, pe când la mine tot așa de 10 ani! și pun mâna pe clanță.
– Unde te duci, măi femeie, nu vezi că-i 29 decembrie?!
Mă uit și io la calendar, are dreptate, dar pe așa vremuri roșii și mai ales cu d-acum prietenoasele rostogoliri pe covor, cine să se mai fi gândit la Revelioane?!  M-am repezit cum se repede vulturul pă iepur, așa și io pe cutia cu medicamente. Le-am sortat și aranjat, pe ore și zile cât să treacă bairamul si să-ntoarcă medicina la lucru!
Cum trecură 7 zile? Ca alea cu gripa a mai rea că-l avusei și pă Manolu pă cap, că-l apucase disperarea privindu-mă cum fac tumba pe cercurile preșului! Unde? Cine? Cum? Da′ ce ai, da′ ce să-ți dau? În pauze, îl mai linișteam oleacă. Stai, omule, că acum vine 4 ianuarie și-i dau lu′ nașa telefon să-mi dea numărul lui Mișu că doar am născut cu el, am băut cu el și bașca a scăpat-o de necaz și pe ea!

Vine și ziua de 4, îi dau lu′ nașa telefon, asta-mi zice că nu-mi dă numărul de telefon al doctorului că se supără ăla și n-o mai primește să-i bage plicu-n buzunar, că mai are și ea nevoie de el, și-mi dă două numere de telefon de spital de nu mi-a răspuns nici portarul cît am sunat a doua zi de dimineață, că doar era prima zi de lucru! Norocul meu că eram deja sub analgezice și alte tâmpenii cu care mă dopam cu mult simț de răspundere. Manolu zice:
– Și ce facem acuma?!
Pe el îl trimit la servici, că mi se terminase rezerva de nervi și bunăvoință, io mă urc în mașină și cu gândul ăla că mă duc unde-oi vedea cu ochii, mă opresc la prietenul și amicul și îndeosebi chirurgul generalist, Răzvan, pe care-l găsesc într-o dispoziție de zile mari că de Revelion și pacienții îi luaseră pauză și el belehuzea prin cabinet.
– Taie-mă, neică, nu mai sta pe gânduri! și-i întind ecografia.
– Nebună ai fost, nebună ești, io te-aș tăia, dar nu pot! Ce-ai tu aici, e groasă, e de specialitate, e…și pune mâna pe telefon. Mă dă pe mâna unuia. Habar n-aveam cine-i și jur nici nu mă interesa cine-i!
-Acum?
– Mâine de dimineață, zice omu′. Mă întorc la Răzvan și zic:
– Bagă ceva pă venă că până mâine e cale lungă și mâine mai chemi și-un oculist să-mi puneți și ochii la loc!

Seara îmi fac bocceluța că eram precisă că de întors acasă prea curând, nu mă întorceam. Manolu′ trecuse în partea ailaltă. Doctor da, de operat nici că credea.

Ajung la 6 dimineața cum mă chemase omu ăla de nu-l cunoșteam. Mă strecor prin cohorta de femei năcăjite ca și mine și-i șoptesc omului de unde vin, a cui sunt și care-i baiu. După controlul de rigoare, mă ia la beștelit. Da′ rău! Rău! RĂU! Și-mi zice printre dinți că-i pare rău dar de salvat nu mai are ce și speră că n-am nimic împotrivă. N-am, zic. Și nici nu închid gura bine că iar mă ia la rost. Tac, că încă nu mă internase. Zice că trebuie să mă taie de urgență, să chem pe careva cu bagaj. Nu-mi trebuie, zic, îl am cu mine. Îl simt că l-am lovit în plex, nesimțită, nesimțită da′ cu valiza făcută și încă și la purtător. Tac.

Cheamă 3 mândre. Una îmi stoarce sângele într-o eprubetă, una mă caută de, n-apuc să-i zic că-i  chelă, una îmi înfige în venă un ac și m-atârnă de o bășică d-aia cu gura-n jos. Și-asa mă lasă, până spre seară, când o a 4-a mă spală și pe dinăuntru mațelor. Asta, draq știe de ce, mai vine o dată și de dimineață la ora 6! La ora aia luată din somn, nu-mi puteam ține ochii deschiși darămite popoul strâns! (Aaaa, seara le-am cunoscut și pe fete, toate eram programate să ne taie a doua zi, toate curajoaaaaase nevoie mare, vorbeam ca să nu ia frica! Lili, cancer la sân, Doamna, cancer ovarian și Mica care se tot ținea de vrabie și când am întrebat-o de ce draq tot sta cu mâna la păsăroancă ne-a zis senină: Ca să nu răcească a mică! și Mica i-a rămas numele, și ea tot p-acolo cu dignosticul).
Nici n-apuc să mă ridic de pe tron că vine alta, se recomandă grațios că-i șefa de sală și mă ia de cot. Strâns. Foarte strâns. Nici să cad, nici să evadez. Când m-am dezmeticit eram țintuită cu ambele mâini și nu-ș cu ce draq dăduseră prin sală că mă apucase brusc bocitul. Cred că de la tavanul de inox în care se reflectau toți și toate că prea mă înconjuraseră și-mi zornăiau instrumentarul ăla lucios de tot felul și mă gândeam că-i păcat de el, așa frumos cum e, să-l folosească pă mine! Și-așa am adormit bocind ca proasta când tocmai ce, în sfârșit, scăpam de problemă și doar avusesem semn de la Dumnezeu că eram pă masa de operație și de zi mare, Sf Ion, și de ziua lu′ tata!

De trezit, nu m-am trezit singură. M-a bâțîit cineva să mă întrebe dacă sunt! Sunt, zic, dar parcă-aș mai dormi oleacă. Și dorm. Nu știu cât, că iarăși mă trezește alta. Da, da, mi-e bine, dar tot vreau să dorm, zic. Cândva, că nu mai știu și nici nu eram în stare să știu, îl văd și pă Manolu. Zice: ai scăpat. Mi-a zis doctorul c-a fost la timp. Adorm cu gândul la scăpare. De la ce scăpare?

Peste noapte, ci-n să mai doarmă?! 4 eram în salon de la reanimare, din care 3 jelesc în felul fiecăreia. Vine o muiere cumsăcade pe care n-am văzut-o să se fi așezat 5 minuțele toată noaptea și mă întreabă dacă mi-e bine.
– Mi-e bine, mi-e bine! zic repede și mă simt rușinată. A din fața mea, Lili, operată de cancer la sân, după cele 8 sedințe de chimioterapie făcuse de la anestezie convulsii stomacale. Toată noaptea a vomat spumă albă, de credeam că așa se scurge de viață. Aia din capul meu, mă rog, al patului meu, se jeluia de dureri și cerea tot timpul să-i facă analgezice. Iar a din diagonală făcuse intoleranță la sondă și-o ustura de-i săriseră ochii. Io, nimic! Nici durere, nici altceva. Să nu te apuce rușinea?! Să se ocupe de ele, eu mi-s bine! Și-așa a trecut și noaptea toată.

Dimineața ne-au cățărat pe câte-n scaun cu rotile, ne-a trecut prin holul cu mulțimea, și ne-a dus pe fiecare la salonul ei. Aaaa, trecerea asta a fost faină. Cu câte 4 tuburi care răsăreau din fiecare și din care se scurgeau diverse chestii,  cu fețele galbene ca lămâia, brave ca untul la soare, eram imaginea perfectă pentru toate muierile de pe hol. Viitorul luminos de care sperau cu toatele să scape și entuziasmul plin de ″empatie″ și ″bunăvoință″ li se citea pe chipurile pline de aversiune. Daaaa, și nouă ne-a plăcut mișcare printre ele, că doar eram miss-uri în cămășile de noapte și cu ploștile alea în brațe! De mare angajament, ne-am simțit toate foooarte bine, parcă eram veteranii care se întorceau de la răzbel! Numa′ aplauzele au lipsit cu desăvârșire!

Pă seară, încep să mișc. Vin și ai mei și-i pun să-mi lege o fașă de piciorul patului ca să mă trag de ea să mă ridic mai ușor. Văzusem asta de la tata când a rămas paralizat pă stânga dar se trăgea și ridica cu dreapta din pat. Dezmeticită eram, odihnită eram, era momentul să întreb: Și, ce zicea doctorul, de ce-am scăpat? Manolu se fâstâcește nițel și-o zice: Păi, a scos tot și dacă a fost de rău, a scos tot. Nu era moment să intru în analiză semantico-sintactică că observasem io, după ce-mi spusese, că nu eram chiar așa de odihnită și am lăsat lucrurile așa cum au picat din gura lui.
Odată fașa pusă, trai neneacă! Nici că au plecat ai mei de mai mult de 5 minute că hop! io, la Lili-n prag!
– Hăi, că doar n-oți sta ca momâile în pat! Jos!
Le zic de vreo 3 ori, cum știu io când mă dau autoritară. N-avuseră încotro.

Le iau la plimbare până la jumătatea holului. Prima cu amețeala fuse Mica. Io cu Lili, două vașnice, o luarăm de câte o aripă.
– Făi, zice Lili, să nu te pună draq să te-ntinzi pă jos că noi nu te ținem! N-apucă să zică bine, c-o văd pă Doamna -era ea așhea mai mironosită, umbla cu dvs când noi umblam cu alea goale-cum se face galbenă.
– Sprijină-te de zid, zic repede, și stai (naibii!)acolo. Ia asta un perete în spate și se rezeamă vașnic de el.

Ne-am descurcat, io cu Lili. Întâi am înrămat-o pă una în pat, după aia, p-ailaltă. Da′ pă noi, cine?

Și-a trecut și-a doua zi. Se făcuse de vineri. Îmi dă un prieten telefon. Fată, pe unde umbli?
– Pă mese de operație, zic. C-așa de început de an.
– Diseară suntem la tine. Nu știu, în 2, în 4, dar venim negreșit! Ce să-ți aducem? De ce ai nevoie? Noroc că n-aveam nevoie de nimic, că îmi aduseseră ai mei și-mi trimisese și o bună prietenă mâncare zilnic.
Că de așteptat, i-am așteptat. Așa cum aștepți prietenii în care ai încredere și la care vrei și tu să te plângi că de mișto făcuse viața destul. Aşa, cât să-ţi arate că contezi. Luni, când ajunsesem deja acasă m-a luase grija de l-am sunat să-l întreb dacă-i viu. Era, dar se certase rău cu prietena și n-a mai avut chef să bage nici sms. Noroc în ziua aia, cu Lili, că m-am dus în vizită în salonul ei, unde o văd pă Doamna cu capul în chiuvetă și cu mulțimea de ploști și tuburi de după ea.

– Ce draq faceți aici???
– Le-am dat p-astea jos din pat, zice Lili, și le spăl pă cap că uite ce-au transpirat! Hai că le și coafez!
Mă uit la Mica, e deja cu turban de prosop în cap, ailaltă cu capul în chiuvetă râde de numai poate, mă bufnește râsul, mă țin cu mâinile de burtă, mă așez pe patul uneia și-o dau draq pe Lili că mă face să râd de să mi se desfacă operația! Că și râd cu lacrimi, și mai și scot cîte-un vaiet!
– Auzi, mă întreabă Lili când ne-am potolit din hăhăială, cu căcarea cum stai că ăstora le-am dat pastile și le-am rezolvat! Dacă le-a durut capul, dacă le-a venit voma, dacă avut probleme cu burta, de toate le-am tratat!
Doaaaamne!!!! Am luat-o de la capăt cu râsul de am dat în sughiț! Femeia aia era mama răniților, dar mai presus de asta era o instituție: spital în spital! Și râd și acum când îmi amintesc…

Eh, a trecut timpul. a venit și anatomo-patologicu′, de fapt m-am dus eu după el. M-am chinuit ce m-am chinuit să descifrez scrisul și, când am reușit, mi-am dat seama că e inutil, tot la șurupuri, cabluri și alte prostii, mă pricep mai bine, la diagnostice, ba! Bag mâna în portofel și după aia într-un buzunar al unei doamne care mi-a atras mie atenția cum că știe despre ce e vorba și-o rog pe limba proștilor să-mi zică și mie. Îmi zice. Că cine nu-i cu cancerul în galantar, nici cu septicemia nu-i ușor.
E bine când se termină cu aproape cu bine! Aaaa, pe naşa o mai văd uneori, e liniştită, între timp şi-a măritat fata, acum e de înţeles totul, dacă-i vine nepoţelul şi trebuieşte Mişu, normal e fata ei, nu se făcea să rişte să-i piardă doctorul la o adică, că doar noi suntem rude numai prin alianţă iar prietenul s-a împăcat cu doamna inimii lui, între timp ne-am despărţit drumurile din cauze diverse şi nicidecum colaterale. Cu Mica am vorbit la telefon, veselă şi zglobie, mi-a zis că acum nu se mai ţine de dânsa, cu Doamna, la fel, şi ea e bine. Lili mi-a răspuns o perioadă la telefon. Apoi, soţul ei şi numai el.

Așa că d-aia beau ceai. G72. Dă menopauză. Ajută cât m-ajută sentimentul datoriei înfăptuite fără rezultate. Bine, suntem 3 care suferim. Io cu balamucul, ai mei, ăi 2 d-acasă, cu suportatul balamucului!
Cred că pe ei îi trec pe ceai dă păducel! 😀

Când amintirile

…te răscolesc până la prăselele anilor.

Un moment. Atât mi se pare acum privind în spate. Nu ştiu când s-a dus şi nici nu mai ştiu ce-a rămas.

Str. M Sadoveanu. Eforie Nord.

Paradoxal, în fiecare an, mergem până în Eforie Nord în piaţă. Căci cei mai buni castraveţi muraţi, acolo sunt. Paradoxal, numai de piaţa asta mi-am amintit, ani la rândul. Ca localizare a unor vremuri cu copii, de copii.

Anul ăsta mi-am dat seama. Piaţa la care tot vin de atâta vreme e aceeaşi piaţă cu cea a amintirilor mele. De la piaţă, în jos, prima stradă la stângă. Am fost. Preţ de câteva minute am staţionat în faţa casei. Aceeaşi casă ca de atunci. Cu gardul ei de fier forjat. Am zărit cămăruţa. Şi…emoţia m-a copleşit.
M-a invadat bucuria revederii. Duioşia copiilor ce eram. Un amalgam de sentimente. Câţi au trecut?… 40, 40 de ani.
Cu cât mintea îmi dezvăluia amintiri, cu atât mai multă fericire am simţit. Pentru că, acolo, pentru câţiva ani la rândul, am fost un copil fericit.

Pe strada asta, stătea- şi poate mai stă încă- Şucuran de-o vârstă cu mine-nu ştiu dacă aşa i se scrie numele sau ba- unul din copii gazdelor la care, ani buni, am stat în gazdă. Eu cu sor-mea. În cămăruţa mică din faţă. Din dreapta. Cămăruţa cu două uşi şi-un pat, îi ziceam. De fapt, atât de mică, cât să intre doar patul, cu salteaua lui de paie. Din uşa săreai în pat, din pat, pe fereastră, în curte. D-aia îi suneam cu două uşi, că, la vârsta ai, intram pe uşă şi săream pe geam. Ne alergam ca haidamacii. Toţi. Vreo 5.

Nici că-mi păsa de mare, apă, soare. Rămâneam la gazdă cu ai ei. Spre bucuria sor-mii care se făcea una cu cerceaful cât era ziua de lungă şi nu mai trebuia să aibă grijă de iepurele cu 10 ani mai puţin.
Alergam toată ziulica în picioruşele goale. Pe străzi, în bătătură, până când albul nu se mai zărea pe noi, până când ne chemau la masă. Roşii cu brânză şi cu ceapă. Şi codrul de pâine. La sfârşit tăiau un pepene roşu.
Cea mai bună masă!
Roşul pepenului se amesteca cu ţărâna maieurilor. Şi iarăşi o luam la alergat…

M-au podidit lacrimile. Amintirile au năvălit pe rând. Râsetele îmi ţiuiau în urechi. Ţipetele copiilor ce-am fost. Bucuria copilăriei. Încă vedeam fetişcana care sărea pe fereastră în curte. Încă o vădeam pe Şucuran urmându-mă şi după ea pe toţi ceilalţi spre disperarea tuturor. Stăteam acolo şi priveam casa ce se ascundea în umbra nopţii. Cu zâmbet larg şi lacrimi pe obraji . Ca şi cum aş fi descoperit o comoară. Ca şi cum s-ar fi făcut tunel de timp. Am rămas cu buburia în suflet. Am regăsit locul unei părţi din copilăria mea pe care, timpul, mi-l ştersese.

N-am sunat la poartă. Oră târzie. Mi-ar fi plăcut însă. Şi probabil, dacă ne ţine Dumnezeu sănătoşi, la anul, o să bat.

You are straring

…at me.

Un fel de cântecel al șarpelui Kaa dar adaptat litoralului. Căci ce-i place omului de pe plaiurile mioritice să facă, seara pe faleză, între un ronțăit de porumb și o clătită, după caz, un kebab?! Să focuseze cu ardoare. Să benocleze cu patimă. Are, n-are treabă, stă cu ochii pironiți, ai zice în gol, până de te lovește deochiul și împiedicatul de dale, până-ți cade cornetu′ din mână și ți se lipește ciunga de păr.

Nu contează ambientul sau ceasul din zi ori noapte, românul fixează. În ochișorii lui citești toată nedumerirea din lume, toată frustrarea care-l apasă, toată judecata tuturor instanțelor de toate felurile. Te îmbracă, te dezbracă, te cântărește, te așează pe raftul priceprilor lui. Atât cât poate, cât a mai văzut, auzit, s-a arătat la tivi-ul de noapte. Când te termină pe tine, trece la un altul/alta. E un perpetuum mobile al privirilor fixe. Un sport național adus la apogeul profesionalismului. E un ”must” adânc săpat în conștiința sa. Pironeala. Cu gura ușor întredeschisă.

Românul nu-și plimbă privirea, el te țintuiește ca pe un fluture pe panou. Te înțepenește cu șiîn privirea lui.
”Mai plimb-o, bă!” îmi vine să țip la câte unul/una, însă mi-e teamă că îdemnul la eleganța rotirii ochilor în cap ar putea fi interpretată greșit.

N-ai cum scăpa, n-ai cum te ascunde. Și-n gaură de șarpe de te-ai băgă, cumva, în spiritul național, niște ochișori te-ar iscodi:

Ce tu faci acolo? Ce mănânci? Cu ce ești îmbrăcat?

 

Între insultă

… și măgulire.

Înainte să plec în vacanță.

O replică seacă și rece ca un duș de gheață. O replică negândită doar aruncată în rostul răutății ofensatoare. Din start mi-am dat seama de mânia din ea datorită contextului neverosimil în care eram pusă. A atribuirii unei puteri pe care n-o dețin și nici n-am deținut-o vreodată.

– Dar tu gândești ce spui?

M-am îndepărtat. Și la propriu, și la figurat. Și-am plâns.

După atâtea zile, replica aia tot mi-a rulat pe șanțurile minții. Am resimțit, de fiecare dată, durerea obidei. Cu aceeași tristețe sfredelitoare de suflet.
Oare de ce?

Practic, insulta era o măgulire. M-a creditat- chiar mai mult era convinsă- cu mult mai multă autoritate instituțională decât am în realitate. Ceea ce denotă forța mea interioară. Eu-l meu puternic care se reflectă și manifestă în afară înscrisurilor oficiale. Și totuși…de ce…?

În dimineața asta m-am trezit în gând cu gândul. Am privit dinăuntru tot timpul.
Eu sunt îndătinată cu mine însămi. E felul meu de a fi. Cu ”vreau” pe post lance în acțiune. Cu urmele de rigoare. Ceilalți, privesc și resimt din afară.

Am reluat mental replica. Ca să mă joc, de dragul cuvintelor, flatarea mi-a produs flatulență. Cu amărăciune. Nu pentru ceea ce a spus ci pentru ceea ce n-a spus și din ceea ce m-a exclus ca nefiind părtașă. Ceea ce nici nu mi-am dorit vreodată.

De ce…amărăciune?
Pentru iluzia că ”binele”, așa cum îl privesc eu, are justețea corectitudinii. Și iluzia că am adepți în felul ăsta de a privi lucrurile, că persoana respectivă face parte din ei.

M-am înseninat. Chipul compromisului îmbracă multe fețe. Și, compromisul trebuie mereu plătit . De cele mai multe ori la suprapreț. Povara lui, crucea lui aduc alte comproisuri. Până la melteneala spiritului.
Fiecare are drumul lui. Chiar dacă, aparent, rămâne singur. Ceea ce nu înseamnă și însingurat.

Într-o parcare

…una oarecare.

Mașină lângă mașină. E ora de plecare. Deschidem ușile să iasă văpaia. Care iese și noi intrăm. N-apuc să trag ușa că cei de lângă noi vin și ei. Aud o voce pițigăiată:

– Deschide ușa, Mircea!

Și, Mircea deschide. Ridic ochii să nimeresc și mânerul ușii mele și să văd proprietara vocii. Trag ușor de ușa mea, nu de tot, că mai aveam un picior de scuturat de nisip. Pițigăiata în raza vizuală. Mică, la vreo 28-30 de ani, umflată în portbagaj și în butoiul din față. Cu față acră deschide ea ușa ei la maxim. Și, rânjește.

Îmbarcați, scuturați de nisip dăm să plecăm. Pițigăiata niciun semn cum ar face acel gest minimal de bun simț să tragă nițeluș ușa. Mimează preocuparea în a împături un prosop în spatele mașinii ei. Din când mai aruncă niscai pumnale lui Mircea. ” Nu!” ” Las-o acolo!” ” Nu vreau!”
Mă uit la ea. Cu același zâmbet de importanță vitală și grimasă, se uită și ea la mine.

Dăm cu grijă în spate, fără să-i luăm tangentă la ușa. Ieșim.

Deschid geamul:

– Mircea?

Mircea face ochii mari cât cepele.

-Ești însurat cu ea? Că dacă nu, n-o lua! E genul victimă perpetuă, soția soțului și mai și urâtă!

Și, plecăm.