Categorii Arhiva: Oameni

Undeva, într-un cartier

de

… pe dreapta.

În ultima vreme sunt mereu pe fugă. Inopinatul apare după te miri ce colţ. De hârtie, de zid, de om. Ca şi cum n-ar fi îndeajuns „trebuie-le” a cărui listă a devenit ca o râmă. Din ce în ce mai lungă.
Şi lista asta se întâmplă să fie indiferent dacă e în timpul jobului sau dacă ajung acasă, când ajung. Cu plasele pline. Din piaţă.
Acasă unde mă apuc să gătesc repede ceva. Nu în fiecare zi, că sunt şi altele de făcut. Şi-n casă. Şi-n curte. Ceva. Mărunt sau ba, face ca înserarea să mă ia mereu prin surprindere.
De fiecare dată trecerea de salariat la gospodină se face undeva în pragul uşii casei. Nu, gândurile îmi zburdă încă la problemele de la servici. Care şi ele sunt din ce în ce mai complicate. Şi mai urâte, încrâncenate ori efectiv dezamăgitoare. De multe ori urmate mental de îndemnul: mâine, dar să nu uiţi! Din ce în ce mai des mă încearcă senzaţia de saturaţie şi ea ia forme remarcabile de oboseală.

Cu ele, cu gândurile astea, mă apuc de gătit. Sunt ca o bandă rulantă pe care pachete, pacheţele de activităţi se derulează lin şi necontenit. Cum mă opresc, cum se întâmplă carambolul pe bandă. Pe unele le prind la timp, altele cad şi se sparg în cioburi de necazuri.

Şi ca să nu pierd timpul, să pun repede oalele şi cratiţele să aibă timp să gătească conţinutul până vin şi ceilalţi ai casei, nu mă schimb de haine şi cel mai adesea, nici nu mă descalţ de sandale sau pantofi. Vorba aceea, nicio tocăniţă nu iese la fel de gustoasă ca aia la care gospodina are sandale cu platformă să vadă mai bine cum se căleşte ceapa! Şi ce să mai vorbim, de cum iese de bună ciorba de văcuţă când e rochia de mătase asortată cu cubuleţele de morcov ce gâlgâie spre suprafaţa oalei!

Abia când mâncarea începe să bolborosească, când nu mai e nimic de tăiat, adăugat, abia atunci mă gândesc că poate ar fi bine să mă schimb. Din mers se petrece acţiunea, cu ajutorul Micăi care-mi aduce rochia de casă şi papuci şi o duce pe cea de la servici, că doar trebuie să mă întorc repede la cratiţă să nu se prindă.
La final, când din întâmplare ajung prin faţa unei oglinzi, bag de seamă mărgele sau perlele uitate la gât. Vin nepotrivit la rochia de casă. Dar parcă nu şi cu mine…Încă.

Şi, şi-a luat

de

…o meduză…

Vine în fugă de la AFI. Şi cum noi taman plecam, se urcă repede în maşină.
– Vreau! Vreaaaau! VREAAAAAU!
– Ce? întrebăm senini ca nişte adevăraţi părinţi naivi.
– O meduză?

Ha?!?!?

Mă uit la Manolu, Manolu la mine şi amândoi ne sucim capetele spre Minunea Vieţii Noastre.

– Hei, dar maşina cine-o conduce?!

Manolu îşi redresează ochii spre şosea.

Cu duhul blândeţii:

– Mamă, ce meduză?! Noi n-avem acvariu, apuc să zic şi regret instantaneu. Cine n-are acvariu să-şi cumpere, spun gurile optimiste başca, nu mi s-a părut deloc, dar absolut deloc cum că ar fi fost un argument lichid, ăăăă, solid.

– E o meduză de plastic, din silicon.

Ne mai vin inimile la loc cât de cât.

– Îţi dai seama, mamă, e fooooarte frumoasă, pluteşte, nu mănăncă, nu se cacariseşte. E ideală! O pun într-un borcan, nu-mi trebuie acvariu, zice ea facându-ne o favoare, îi pun nişte nisip, îi iau şi o planta plutitoare tot de plastic şi n-am nicio grijă de ea! Hai că nu e vie, e ca şi cum e moartă! Pot să-mi iau??? Pot? Pot? Poooooot???

Pe amândoi ne surprinde bunăvoinţa. Şi faptul că n-are nicio treaba cu ea de parcă ar umple borcanul cu apă sfinţită! Că aşa a fost şi cu câinele de care are grijă ea şi de litiera pisicii…

Manolu se întoarce liniştit şi-o zice:

– Păi da, meduza ta o să fie primul caz de înviere! Parcă şi văd link-urile de pe internet:

În România, într-un borcan de murături, a înviat o meduză de silicon!

meduza

Frunză verde de măslin

de

…gândacul mi-e de chin!

Îi urăsc. O ură adâncă, spasmodică, inflexibilă şi plină de silă.
Viaţa la bloc mi-a marcat pe viaţă orice posibilă coabitare cu proprietarii celor 6 picioare. Insidioşii de orice scobitură, tropăitul picioruşelor lor din interiorul uşilor, plimbatul  nesimţit fără de frică prin faţa noastră, apariţia lor din orice electrocasnic, electrotehnic…toate.  Vorba cântecului:
„Pe patul meu, pe masa mea
Oh!”

Mutarea la casă mi-a adus liniştea timp de 10 ani. Desigur, paianjenii sunt, tânţarii-armăsarii sunt, când şi când îmi mai răsare vreun şoricel ori şobolan, cârcîieci de grădină pretutindeni. Dar NU gândaci de bucătărie!
Zic că de 10 ani dorm liniştită fără să simt că mă traversează ori să văd vreo lighioană. Până acum….fiindcă rasa bovină Holstein nu doarme ci s-a apucat de renovat instituţia cu tot cu oamenii în ea, fără însă să-i treacă vreuneia prin memeacă să cheme, draq, mai întâi deratizarea!

Odată mochetele smulse, dulapurile şi birourile desţelenite din lăcaşurile lor de o mie de ani, insectele cu pricina, au plecat în locurile mai liniştite unde trafaletul şi parchetul încă n-a ajuns. Şi, odată refugiaţi, au căutat liniştea unui cămin liniştit. O viitoare mamă cu oul în partea dorsala a făcut sacrificiul suprem riscând totul pentru salvarea speciei sale: în cala genţii mele. Aşa, nemâncată, nebăută a traversat oraşul, 8 km, la AC-ul maşinii mele. Odată nava-geantă ancorată în portul casei, a simţit că trebuie să meargă mai departe. Instinctul i-a spus: bucătăria! Pe care a ocupat-o fără ca eu să am vreo veste şi a devenit mamă în adevăratul sens.

Acum 5 zile, în toiul nopţii, pe când beam eu un pahar de apă, de era să mă înec cu apa, 3 lighioane de nici 3 mm circulau libere şi pline de viaţă. Au fost. Că eram în stare să mă plachez pe chiuveta dacă ar fi fost necesar. Cumva ura pentru mişelele insecte a scos din o nouă identitate: pe Cichiceanul din mine!
Aaaaaiiiiii! şi cu mişcări de-o rapiditate şaolinică, cele 3 exemplare au rămas late spre plate prin strivire.

Mi s-a făcut pielea de găină. Aşa am rămas privindu-i, uluită, până m-a cuprins disperarea plină de silă. M-am apucat de scotocit, de ridicat şi dat la o parte tot. La ora 3 noaptea. Eliberând ringul, am făcut repede raţionamentul pe care l-am descris mai sus. Dacă ăştia sunt parte din pui….unde-s restul şi, mai ales, unde le e mama?!

La cafeaua de dimineaţă, mi-am anunţat familia. Suntem în războoooooi! RĂZBOOOOI! Trebuie să ne organizăm: ne înarmăm şi patrulăm cu rândul.

Desigur, au fost de acord şi cu înarmarea şi cu patrularea. A mea. Ei au rămas să-şi trateze durerea din bască! Dar cum nu mă încurc în amănunte, am devastat raftul cu insecticide al unui magazin şi dacă era nevoie, luam şi bombe pe cardul de credit!

În fiecare noapte, cu şosete şi pantofi în picioare ca să nu cumva să-mi urce pe piele şi pentru asigurarea procesului de aplatizare în caz că s-ar fi apucat vreunul să tropăie pe gresie, cu mânuşi de bucătărie pentru o mai bună acoperire-d-ale cu un deget de iei cu ele mânerele fierbinţi şi cu câte un spray în fiecare mână pe care la o adică să-l pot arunca haotic fără să dăuneze soluţiei. Chiuvetă, sub chiuvetă. Ochiul meu crăpat de ostilitate i-a vânat cu stoicism.

O noapte, două, trei. De trei ori pe noapte. Pui cu pui. Până am dat şi de mamă. Care a fugit dar fuga i-a fost scurtă. A doua zi zăcea cu cracii în sus. Zăcea, că din unul mai mişca niţel. N-am ezitat. Ce-i strivit, strivit rămâne!

20150905_113442

Sunt în hunting în continuare. Spray mai am, determinare şi nervi mai am, nopţi sper că şi din astea să mai am. Războiul continuă până la eliminarea şi a ultimului invadator…

Minivacanța de 3 zile

de

…cea intrată la apă!

E jos seara. Nimic neobișnuit, nimic programat, doar liniștiți cu gândul de weekend și un grătar în tihnă. Stăm ca moșii la o agapă de ceas târziu și ne trecem în revistă trecutul apropiat și viitorul asociat. Asociat cu clasa 12-a. La trecut, ne mai bucurăm(și ne minunăm de minunea de copil) încă o dată de trecerea examenului de la Cambridge English. Că n-a avut oră de meditație. Ea singurică, singurea. Tot concediul, de 2 săptămâni din iulie, n-a făcut decât teste. De pe net. Brava ei!

Cu viitorul, ehehe, cu ăsta stăm de nici mâțul TT nu vrea să participe la discuții, o tulește în bucătărie de unde se aud acerbe bătălii c-o pungă. Ignorăm TT-ul, și adunăm materiile. 4. 4 x min 5oo pe lună. De pregătiri. Ne ia amocul.  Nici nu îndrăznim să rostim ce avem de rostit. Ce mai tăiem, ce mai rămâne. Ni se pironesc ochii fiecare pe câte ceva. Ai mei, undeva p-o ramă. Ai lui, undeva pe ecranul televizorului. Ai niciunuia nu se mișcă semn de adâncă meditație transglobală și financiară. Când reușim să ne deșcleștăm gurile, ne îmărbătăm ca babele. Las′ c-o fi, las′ că trecem, las′ c-o să fie!

– Mergem la mare? a căzut ca tabloul din perete întrebarea lui Manolu.
Negativista din mine colț cu aia rațională mai să mi-o ia înainte dar răspund repede:

-DA!
Pe principiul ultima oară în această vară și până la ailaltă nici drum n-om mai vedea, nici portofel n-om mai avea. Că nu mai are la ce!

Nici gândul că ne rămân animalele, de data asta, chiar singure, nu ne-a oprit! Bagaj minimal. (Pe dracu! Tot de juma de portbagaj a ieșit!). Mă rog, după vinerea zbuciumată, ne-am pornit la drum. A2. Nimerim în spatele unuia de Iași. Și, ″la un semn deschise calea″, adică la fleshuri după flashuri. Noi după el. Nu, nu zic nimic dar fuse primul drum după ani în care nici măcar vreun ochi să se fi gândit la somn după cum le era obiceiul imediat cum dădeau de – – – – – – și gri, gri, gri.

Cazați în 10 minute cu tot cu bagaje desfășurate pe rafturi. Hai să mâncăm!

Terasă, cald, veseli, muzicuța anilor ′80 în surdină. Ne bucurăm ca pitpalacii seara pe răcoare cu câte-o palincă în fața și așteptând nerăbdători care ce-a comandat.
Cum ne bucuram noi ca focile, odată mă străpunge. Nu bag în seamă că zic că mi s-a părut. Nici 20 de secunde mai târziu, urgia se declanșează. Măseaua. Îi dau cu palincă. Îi dau și cu al doilea pahar. Pe mine mă ia cu amețeală, pe durerea din măsea o ia cu agitație. Îmi ies ochii. Pulsează. Mai întâi, în timpan. După vreo 5 minute, și-n ochiul stâng.
Mănânc și plâng. Mănânc. Plâng. De le stă, sărăcilor ai mei, mâncarea în gât.

Ne oprim la prima farmacie. Anestezină. 400 mg de nu știu ce. Trec în extrema ailaltă. Veselă! Dragii de ai mei se mulează pe situație. Ce naiba să facă?!

La 4 dimineața aștept vreo juma de ceas să-și facă efectul și a doua porție de 400 mg. Își face. Ne lasă în pace, acum era problemă colectivă, până mai spre după amiaza zilei de sâmbătă. Când netrebnica s-a gândit la alte instrumente de tortură. Cuțite. Din măsea în cap, din cap direct în inimă. Mama și sfinții tăi de mătrăgună făcuși infecție. Eram în stare de asediu!
Manolu se uita în ochii mei, aștepta să zic Hai! la București acasă că nu se mai poate! Și-aș fi zis, dar acasă nu era la fel până la răsăritul soarelui de luni?? Mă uit la amândoi suferinzii alături de mine și mă gândesc că nici nu merită cale întoarsă, nici mini ieșire cu năbădăi. Incichidanaaaa! Antibiotic, frățică! Și, antiinflamator. Și, antidurere. Și plecăm spre farmacie. Doar avem intenția, că de plecat după încă un ceas. Numa ce citim biletul din parbriz.
″Bună, v-am lovit nițel mașina când am dat cu spatele. Telefonul meu este…..″
Mă uit la Manolu. Bietul om, nevasta beteagă, acum și mașina bușită. Fața lui reflecta exact bucuria vacanței! Pentru ″bună″ ăla mai-mai că ne uneam forțele pentr-o mamă de bataie!
Îl sunăm pe nea Caisă. Ne înțelegem cu el până la asigurare. Ne mai pică o dată fața. La Astra.
Reluăm înțelegerea cu nea Caisă. Adică doar Manolu. Că io-i săream în cap. De nerăbdare de-a ajunge la buline. Manolu calm, exact calmul ăla din care odată scos, se face și face totul o apă și-un pământ, rezolvă cazul mașină și trece la cazul II – nevasta pe care o duce la farmacie. Care nevastă se îmbuibă cu buline și iarăși revenim toți la vacanță. Și iacătă cum răsare soarele duminicii, cu calm, cu voie bună. În sfârșit suntem cu toții în minivacanță. Minivacanța care a intrat la apă. Din 2 zile juma a rămas cu puțin mai mult de juma de zi.

Cu ei alături, jumatatea asta de zi a făcut cât alea 3 întregi.
Și-mi dăruiesc mai întâi pe frumosul de el :

floarea

După aia, au zis că nu-i destul și-au adăugat:

MicaManolu dragul

Cu mașina se rezolvă, că d-aia-i ferul, fer.

 

Hai frate

de

…nu mă da pe spate!

Ieri de dimineață. Ca să precizez în timp per gogomănie. Deci anul de grație 2015. Nu, nu pe vremea lui Decebal și nici a lui Ștefan cel Mare când se pârjolea grâna și seca fântîna!

Ședințele de dimineață sunt răul necesar. Adică tu nu vrei dar începi ziulica cu importanța galinaceică a plimbării agendei prin fața ălorlalți. ″Și-n dimineața asta mi-s șef, băăă!″, ceea ce pe vremurile astea de zbangheală nu lucru mic! Normal, în capul mesei stă șeful ăl mai șef dar mai puțin șef decât Șeful cel Mare de Trib. La ședințe, are poluția. Noroc c-i democrație și nici ăilalți n-au poluția mai mică fapt pentru care, e distractiv. Când grădiniță, clasa premergătoare, când iesle și cu tăurașii în călduri. Rareori se întâmplă să fie , așea, ca o boare.

Deci.

Zice șeful ăl mai șef, serios, revoltat și impunător, zicere pe care o dau sacadat cu tot ce-am gândit io plimbătoarea de mapă:
– Frate, o dau dracu pe Uniune, cu regulile ei!
Sunt perplexă la o așa formulare. Nu, că nu mă sperii io ușor de ăl cu coarne, că-l tot găsești și p-aci prin textele și pretextele mele de scriere.  Mă minunez, însă, de statuia care-i crescuse pe scaun! Frate, ca să-l citez, zici că era Obama în versiune Churchill! Și putere în culoare, și inteligență în chemare! Să trag aer în piet, îmi zic, că ăsta declanșează răzbelul!

…și continuă:

N-avem noi pregătirea să adaptăm și implementăm (implementăm scriu io, că el n-are cuvântul ăsta în vocabular dar nici eu p-al lui) ce zic ăia!
Da, măh, da! Noi tot cu opinca, noi tot cu nevoile și neamul, noi tot tranziția de 2015 ani! Fir-ați ai dracului să fiți cu tehnologia voastră și cu regulile voastre că ne stricați aici mișmașurile, învârtelile și gloriile politice!

…și mai zice:

Dacă nu înțeleg, apăi să stea cu toții(și cu toatele) la graniță!

Ei, da! Să ne luăm furcile, cazmalele și chiloții, că-i de război, îmi zic în gând! Să-i împungem până la sânge cu nesimțirea noastră, să-i săpăm până-n prăsele cu dezmățul nostru, să-i le dăm sângele pe nas cu rahatul nostru! Căci: Noi suntem români, noi suntem români, noi suntem aici, în veci stăpâni! Gata cu extinderea voastră!
Gheorghe, Ioane, Mario! Sculați, fă și bă! Vine Uniunea peste voi, băăăă!  Cin′ se crede asta, fir-ar ea a dracului să fie?! Incichidanaaaaaa!(fântîni, alea, alea!)

Mă uit la el. Chiar crede. E serios. E simțitor de gard și oiște. E patriotic până la limita insuportabilă a prostiei!

Mă duc la ale mele, tot cu gândul că scăpăm de cotropire cu așa exemplare holstein dâmbovițene! Amin! Ce turci, ce Constantinopol, ce Suleiman?! Ăia muriră de mult, noi vașnici ciumpalaci mioritici!

Seara, lângă Manolu care asculta știri. Aceleași de vreo 2 ori, că nu schimbase decât o dată canalul. Zice unu:

– România nu are banii și nici capacitatea logistică pentru a prelua 2.362 de persoane, cota stabilită în rezoluţia Parlamentului European din aprilie 2015, cu atât mai mult cu cât numărul imigranţilor depăşeşte estimările în baza cărora s-a făcut acest angajament facultativ. Preluarea imigranţilor înseamnă cheltuieli uriaşe pentru statele-gazdă, iar soluţia este returnarea lor în ţările de origine.

Tresar. Altul! Rasa holstein peste tot! Feriiițiii, băh, că-i cireada slobodă!

Ca să mă explic. Dincolo de negocierea cu UE, e faptul în sine, adică aceea mulțime de oameni care sunt la o azvârlitură de băț de granițele noastre. Ce-o să faci domnule parlamentar când vor fi puși grănicerii la grea încercare?! Trag în oamenii ăia ce ne năpustesc că dumneata nu ești de acord cu cota ce ți-a dat-o UE-ul?! Că până și ultimul pui de găină beat fiind realizează că ăsta-i primul val dacă nu schimbați politica și macazul! Da, da, și matale alături de Europa aia din care faci parte! Că am prosperat destul pe seama astora care fug ca portârnichiile și, în schimb, ca la radio Erevan, le-am luat și nu le-am dat! Și, și matale ce îmi faci?! Vorbe, taică, vorbe, că de altceva în campania electorală, în care nu te afli, nu știi! Cum te-ai gândit cu mintea ta de furnică a mai pitică și euforică, să protejezi, prin măsuri concrete, cetățeanul care te-a votat și care contribuie la venitul dumitale lunar?! Corturi, apa și cu papa! Ca să nu vie ăia, înfometații să le ia gâtul și găina concetățenilor autohtoni! Frate, ăștia-s duși cu pluta!
Să lamenteză de-n boulea cu cohorta la poartă! Băi nene, n-ai înțeles că ăștia-s ca virusul?! Poți să te opui, să cazi în cur, să-l înjuri de mamă, că pe el(pe virus) îl doare în pensulă, intră și dacă vrei și dacă nu vrei! Ia măsuri, neamule, să nu facem vărsare de sânge, ia măsuri să limitezi din faptă nu din palavre diplomatice, pregăteste-te, direcționează și ajută-i să fugă mai departe că nu la România visează ei! Transformă amenințarea în oportunitate, de să te roage Europa în genunchi și pe avantaje clare, să nu-i trimiți prea mulți!

Oricum ai da-o neicușorule,  cu gura putem mulți dar asta nu înseamnă că toți putem să și satisfacem!

Foaie verde lobodă
Vai de gura slobodă!