…o plecatu la plimbare, ta na na na na!

– Alo, d-na Manole?
– Da, chiar ea!
– Bună ziua!
– Bună ziua şi de la mine!
– D-nă, vă comunicăm că mâine, la orele 14 sunteţi programată pentru reexaminare.

Îmi pică telefonul din mână. Îl prind înainte cu vreo 2 cm de covor. Şi pun şi celelalte întrebări. Care reexaminare? Unde? Şi etc. La final, mă lămuresc. „Mâine” am reexaminare. Înjur de 3 ori. În gând. Programul meu de „mâine” dacă nu era compromis atunci, strâns era cu certitudine. Iar trebuia să fiu în 2 locuri în acelaşi timp.

A doua zi, la orele 13,55 fix, împreună cu alţi 4 luaţi din oală ca şi mine, ne înfiinţăm la uşa prestatorului de reexaminări. Nici vorbă de  trac, emoţii şi alte drăcii d-astea, fiind cu ştate mult prea vechi în domeniu. Ne aliniem şi noi la o masă, nu de alta dar la toţi ne-a scăzut şi auzul şi vederea.

Şi cum stăteam noi aşa ca mărgele pe aceeaşi latură, vine omul cu hârtiile. Declaraţii, formulare, şi nicio urmă de test. Nedumeriţi, ne apucăm să completăm formularele şi să elaborăm distinsele declaraţii ne-tip. Ş-apare şi-o oamă, cu 4 pahare cu apă. Şi, cu 2 unice pline vârf cu fursecuri. Cu ciocolată.

– Cu dumneavoastră, ce teste să mai dăm?! Că doar inventarăţi şi apa caldă şi, în plus faţă de noi şi alţii, tot cu asta vă ocupaţi. Ne-am gândit că interviul – de fapt- discuţii libere- ne-ar ajuta şi pe noi să ne mai lămurim cu unele aspecte. Serviţi, vă rog!

Şi, încep discuţiile. Cum nu e politicos să vorbeşti peste altul, 3 dintre noi mâncam fursecuri. Şi cum nu e frumos nici să vorbeşti cu gura plină, l-am lăsat pe unul din colegi-aflat mai la început de drum, să-şi manifeste curiozitatea, empatia, dilemele, să facă el conversaţie, să fie politicos. Mai dădeam şi noi din cap când era cazul şi câte unuia îi mai scăpa un „îhî” prin pasta moale dintre canini şi cleiul lipit pe şi de molari.

O vreme am fost pe recepţia discuţiei. Până când pasta moale mi-a scâşnit între molari. O piatră?! Ce draq fac? Că doar nu oi scoate dumicatul mestecat pe 3/4 sferturi din gură! Mă uit speriată la ceilalţi, senini. Nu, nu s-a auzit scrâşnetul. Şi încep să sfredelesc cu limba după piatra buclucaşă. Norocul meu, îmi zic! Ba, chiar mi-a trecut prin cap să scap de problemă într-un mod simplu, s-o înghit. Pentru digestie.

Într-un final dau de piatră. A draq, e cât meteoritul Tungus! Uite, are şi colţuri! Mai tatonez, o mai învârt şi dintr-o dată, forma alungită aproape dreptunghiulară, face ca un gând absurd să îmi străpungă mintea!

– D-na Manole, dvs ce părere aveţi despre ce spune colegul? îl aud pe examinator.
A fost momentul de maaaaare cumpănă. Mi se rupea de părerea colegului, de reexaminarea mamii ei, de onorata locaţie, eu descoperisem groapa Marianelor în stânga jos. Piatra era lucrarea mea pe 3 măsele. Unde cu 3 minute înainte îmi părea o soluţie înghiţitul pentru digestie, acum era o tragedie! Nici măcar nu îndrăzneam să salt vreun muşchi, să scot vreun sunet de teamă că!

Toată lumea se uita la mine fix aşteptând răspuns. Pentru o clipă, mi-am închipuit că le chiar răspund, clămpănind pe limbă ceramica din 3 bucăţi! Când colo, eu sfinx la mandibulă, iar din ochi începuseră să-mi iasă lacrimi. Momentul era periculos, dacă izbucneam în râs, era gata. Numai cu dulcolax o mai rezolvam!

Mă ridic brusc şi ţinând la propriu cu dinţii de dinţi, mă reped la baia pe care o ştiam din antichitate. Unde am descoperit că-i expirase termenul de viaţă al răşinei cu care fusese prinsă lucrarea, de altfel ea întreagă şi refolosibilă.
Mă întorc senină după 5 minute:

– Şi ce ziceaţi că vreţi să ştiţi?

ps. da, am luat şi examenul doar c-am vorbit, aşa, mai cu guriţa mică.

…ajungi să umbli şi hai-hui…

E a doua oră când văd filmul. Up in the Air. Cu acelaşi impact şi cu şi alte înţelegeri.

Am abandonat cândva. La timp. Înainte ca crucea greşelii să mi se aşeze pe timpul vieţii mele.

Mi-e dor. Dor de sala mea. Şi acum, ori de câte ori intru în ea, trăiesc aceleaşi emoţii. E felul ei de a-mi spune că sunt a ei. Apoi, intervine relaxarea. E felul meu de a-i spune că şi eu sunt stăpâna ei. Cuvinte vin cu intensitate. Şi în rostire, şi în glăsuire. Acolo, murmurul e la fel. Şi spontaneitatea pe care mi-o transmite spre exersare e la fel după cum îi e rostul: când controversă, când hohot de râs.

Am părăsit-o acum câţiva ani. Când n-am mai crezut în rostirile mele. Dar nu erau ele vinovate ci „vino Doamne să vezi ce-au făcut oamenii din ele”.

În cumpăna de atunci, mi-am încrucişat mâinile în poală. A neputinţă. Idealizarea se spărsese în mii de cioburi. Ceea ce eu încercam să-i învăţ pe alţii, cu totul alţii(şefii sau patronii lor sau cei abilitaţi în control) fie că-şi făceau bici din conceptele pe care le transmiteam, fie, cu boltă, făceau ceva pe ele. Le întorseseră sensurile, le distorsionaseră, le speculaseră până când au ajuns în derizoriu, până când le deveniseră potrivnice lor însele. Şi, cel mai rău, până le-au folosit împotriva, mai întâi a propriilor salariaţi, ca mai apoi, să le folosească împotriva consumatorilor.

Am înţeles că nu mai pot continua. Că mia de euro săptămânală e perfectă pentru vacanţă. Doar că vacanţa era de-o săptămână într-un an, pe când săptămânile celelalte, ale minciunii- chiar nespusă de mine şi eu îi aruncam în băltoaca denaturării- sunt mult prea multe pe perna nopţilor. M-a ajutat şi criza financiară care a şters bugetele în dreptul instruirilor. Despărţirea, pe dinafară, a purtat mantia neavutului încotro. Dar eu ştiam că ea pe dinăuntru purta necredinţa.

În perioada celor 10 ani, am avut obiective. Nu conştientă de toate, ele s-au tot născut una pe alta. Principial, cred cu tărie că e loc de toţi, faptic, există întotdeauna competiţie până la eliminare. La care eşti nevoit să răspunzi. Ori să abandonezi. Ceea ce nu e cazul când îţi place ceva, când te simţi împlinit, când ieşi din matca vieţuirii, chiar dacă doar pentru câteva ore, şi te aşezi pe malul trăirii. Nu mi-a fost greu. Dimpotrivă. N-am depus niciun efort. Mi-a fost îndeajuns „eu aşa cum sunt”, ca rând pe rând, ceilalţi să iasă din joc. Până a rămas doar „the one”. Vanitatea a dat din coadă, ca nici după 6 luni, orgoliul să se ostoiască a singurătate. In iarna monotoniei începuse să bătă vântul lipsei de contrazicere şi de comparaţiei. Lupta din mine cu mai bine cu mine, începuse. Nici asta n-a fost vreo mare scofală ţind cont de toate dileme proprii şi de nopţile gândurilor.

Când totul intrase pe drumul perfecţionismului sistematic atunci a intervenit necredinţa. Şi nu în forţele proprii. Dărmasem munţii iar din pietre ceilalţi făcuseră cazemate eu crezând că sunt poduri. Toate sintagmele, exemplele, înţelesurile folosite de mine se întorceau, cu baioneta, înspre sinele meu.

Speranţa în mai bine, menirea mea ca instrument de folos celor din sală, credinţa mea în schimbare, din toate rămăsese doar pustiul arid al mercantilului îmbrăcat în mantia ipocriziei.

Am părăsit-o.  Locul a rămas gol.

De câte ori intru în ea mă cuprinde nostalgia în latura ei duioasă. Cu chipuri, cu mirări, cu întrebări, cu râsete, cu încredere în ziua de mâine şi de cele mai multe ori, pentru că îmi permitea eu-ul, cu afectivitate faţă de pătrăţica noastră şi noi românii aştia aşa cum suntem.

Am urcat pe drumul de costişă şi-n vârful ei,  împlinirea sperată a avut alt gust. Amar şi trist.

…Mă numesc Ana și recunosc, sunt sucită, Măria Ta!

”Cu ce să mă îmbrac azi? mă întreb dându-mi stângul jos din pat. ”Cu rochia verde” îmi răspund singurică, că altcineva n-avea cine să-mi citească gândurile. Și-mi cobor și umblătorul drept. Ritualul de dimineață poate să înceapă odată ce liniștea interioară cu privire la vestimentară s-a lămurit.

Odată încheiată etapa belehuzeală, mă reped la șifonier. Caut rochia verde printre celelalte 5 rochii verzi. Nada. Mai caut o dată. De data asta, cu elan. Elanul a trântit două umerașe de plastic pe parchetul laminat. Parchetul laminat a sunat a gol iar umerașele a sunet de talangă. Manolu deschide ochiul drept. Vede tasmanianul în dulap, tasmanianul se uită la el, de unde Manolu conchide că nu mai trebuie să întrebe nimic.

”Dacă nu-i pe umeraș, o fi la ale de călcat” și mă reped în același fel spiralat în ”împachetate și cuminți, așteptându-și rândul lor”. Nada. Poate o fi la uscat. Controlez și acolo. Nada. Poate o fi împachetată pe raftul cu alte rochițe care nu necesită umeraș. Nada. ”Draqu știe unde e! ” și îmi închei căutatul deloc mulțumită și prea puțin convinsă.

Între timp, Manolu se întoarce agale de la baie. Mă găsește tot unde mă lăsase cu 10 minute înainte. Și tot la fel de îmbrăcată. Că și Eva avea costum.

”Cu ce mă îmbrac?” o întrebare stupidă ținând cont că dacă îmi cade casa atunci de sub sifonier o să înceapă să se crape pământul. Realizez că orice variantă trecută prin ochiul mentalului, ba e așa, ba e pe dincolo. Mă uit la ceas și văd ora târzie. ” Cu orice, că nu contează”.

Și, n-a contat.

Manolu își trăgea ciorapii tacticos. Se întoarce către mine și mă vede. Albastră. Nu io, rochia. Apoi, el își ia cămașa de pe umeraș și începe să-și încheie nasturii. Când a ajuns la ultimul iarăși s-a uitat la mine. Roșie. Nu io, bluza. Din motive numai de el știute, Manolu pleacă spre bucătărie. Când se întoarce, din motive numai de mine știute, eram iarăși albastră. Cu motive Pollock-ciene. Nu io, rochia. Pune mâna omul pe pantalonii de la costum și când să se aplece să-i îmbrace, eram galbenă. Nu io, altă rochie. Încheie senin și slițul și-și ridică privire. Albă. Nu rochia, io. Că ajunsesem în faza inițială de costum Eva. Își ia omul și haina. Io, maro. În pantaloni maro. Cu bluză albă.

Se uită la ceas, se uită la mine.

”Auzi, tu te mai duci azi la serviciu?”