…cu ochii verzi.

Casă. Acasă. Altceva decât locuinţă. Altceva decât acoperiş deasupra capului. Altceva. Un altceva pe care-l găseşti oriunde în lumea asta cu condiţia să te simţi acasă, nu numai ca locul să-ţi aparţină cât tu să aparţii locului. M-am mutat de destule ori, dar sentimentul că aparţin locului nu l-am avut decât de două ori. Pe celelalte, doar le-am adus în stadiul de „casă”.

Adun poze. Multe. Dintre ele, am selectat câteva. Să fie cu ochii mari şi verzi pline de viaţă şi mirare. Peste care să se lase încet pleoapele danteluţelor albe şi vechi. Din contrastul lor să se lase liniştea şi să îmbie a tihnă. Case cu ochii verzi. Pentru că aşa îmi plac. Sau poate că, aici din mijlocul Oraşului Betoanelor, ajungi să apreciezi şi sa-ţi doreşti verde. Sau poate că, prin ochii verzi ai caselor, mi-ar plăcea să cred că altfel se vede lumea.

Case …case cu ochii verzi, pe care le-am strâns de-a lungul timpului.

…produselor.

Sună telefonul. După întrebările tradiţionale, trece la la subiect. Dintr-o suflare, pe post de poezie :

– Ne luăm şi noi o drujbă că uite mi-a venit notificare de la Praktiker ca-i de la 350 la 150 şi drujbă n-avem!

Chiar aşa! Cum să n-avem drujbă, frate?! Imaginar văd perimetrul curţii. Livadă n-avem, încălzire pe lemne n-avem…iar gardul dintre vecini are abia câţiva ani de când s-a făcut. Drujbă?! Ce draq facem noi c-o drujbă?! (Exclud varianta roşie şi apocaliptică de ştire de la ora 5).

Ochii îmi pică pe propriul ecran. Şi se plimbă. De la dreapta la stânga, de la stânga la dreapta, de sus în jos, de jos în sus.

O întrebare melodioasă ca a TT-ului când cere de mâncare se aude în timp ce mi se rostogoleau la vale şi la deal, gândurile şi imaginile:

– Neeee luuuuăăăămmm?!

– Ne luăm! Ia şi gata.

Încheiem convorbirea la fel de tradiţional, eu, însă, nedezlipindu-mi ochii de pe ecran.

Telefon. Comand. Aha. Exact. Aha. La adresa. Aha. Mâine. Aha.

Dau telefon.

– Ai comandat drujba?

– Acum. Da. Că eram cu ea în faţă.

– Foarte bine ai făcut! Şi tac. Şi tac. (Mă rog, aplic tactica de nevastă)

– Hai, zi, care-i treaba?

– Aaaaa, nimic!

Nu se lasă dus şi nici sedus de „nimic-ul” meu improbabil şi imposibil. Când, după 2 secunde, i s-au aprins becurile (de avarie):

– Ţi-ai luat şi tu ceva!

Îi zic.

– Aşa, pentru complementaritatea produselor…că orice drujbă merită o pereche de pantofi! 😀

ps. poze cu drujba, n-am!

…de ziua ta…

Ieri, prin voia colegilor-unilaterală- am fost trasă la sorţi să cumpăr eu cadoul. Pentru un Ion. Coleg. Aşa…că io ştiu cel mai bine să mă orientez. Cu ochii cepe şi capul bâţîit şi uşor spre dreapta, am zămislit-o exact cu aceeaşi întonaţie plină de năduf, ca a tatii:

– „Tu-ţi cerul mă-tii de fată orientată!”

După vreo juma de ceas spre un ceas, de : Să-i luăm o cămaşă! Ba să nu-i luăm că nu-i ştim  mărimea! Şă-i luăm ceva de casă! Ba să nu-i luăm că nici draq nu ştie cum e la el acasă! Să-i luăm ceva de birou! Ba să nu-i luăm că iese la pensie! Să-i luăm o carte! Ba să nu-i luăm că e inginer! Să-i luăm un tricou! Ba să nu-i luăm că nu-i sportiv! Să-i luăm un parfum! Ba să nu-i luăm că nu ştim de care-i place! Să-i luăm o trusă cu smacuri de duş! Ba să nu-i luăm că se spală şi singur! Să-i luăm o cravată! Ba să nu-i luăm că are! Şi cravată fără cămaşă e ca mortu” fără coşciug!

Ajunsă în acest punct culminat de unde mai lipsea doar: Să-i luăm şi banii din buzunar cu tot cu portofel! discuţia aprigă s-a terminat c-o soluţie rezonabilă.

– Gata, neică! Îi luăm o sticlă de vodcă Finlandia că tot e băutura lui preferată! De restul banilor, mă orientez la faţa locului.

Ce nu aveam să bănuiesc era trauma prin care o să trec până să ajungă sticla aia la coleg! De când am luat-o de pe raft, imaginaţia mi-a jucat feste, că scap sticla din mână şi imaginea ei făcută ţăndări cu zemurile revărsate, m-a urmărit până la maşină. Ba mai mult, stropi mari de licoare împrăştiindu-se pe toate şi mai ales pe hainele mele, eu mirosind mai tare decât ultimul beţiv în vremuri de inundaţii.
„Tu-ţi cerul mă-tii de sticlă!” am zis şi a doua oară, înfăşurând-o temeinic într-o cârpă găsită în portbagaj.
De dimineaţă aveam să rostesc înjurătura, la fel de cu obidă, când sticla refuza să intre în punga de cadouri şi mai-mai să mi se îndeplinească viziunea.
„Tu-ţi cerul mă-tii de pungă!”, am zis a 3-a oară.
Drumul pană în birou mi s-a părut infernal de lung şi aceeaşi imagine imbecilă avea să mă însoţească pe el. Odată intrată în birou, prima grija n-a fost nicidecum să livrez paltonul cuierului ci să-i livrez sticla colegului Ion. Care s-a bucurat de dar, însă, eu eram de-a dreptul fericită! „Tu-ţi cerul mă-tii de imagine, că am scăpat!”

***

Pe tata îl chema Ion. Ioan, mai precis şi exact. Şi azi, după atâta lipsă, şi înjurăturile lui îmi sunt dragi…

…scor de sambata.

Adica, 3 pastile la 2 pisici.

Ieri trecui pe la cabinetul veterinar. Deh, zi de salariu, deci sa le luam bomboane deparazitare pisicilor, imi zic. Don’ soara baga intrebari. De greutate, de ani, de marime si voiciune. Raspund cu aproximatie de cateva sute de grame. Apoi…vine intrebarea aia grea:

– Ati observat, rahatul pisicilor are viermi?

Ma blochez. Cu gura intredeschisa. Prima reactie a fost sa inchid maxilarul ca era propozita finala cu cacat! Salciu, ca si-a facut repede treaba mansarda proprietate personala si a conexat doi neuroni(de unde draq l-o fi gasit p-al doilea?!?!?!) si mi-a impregnat brusc si narile cu mirosul specific! Imi vine la fel de brusc s-o trimit la ma-sa exact pe aceeasi cale pe care a venit in mod natural pe lume! N-apuc, ca vine o alta intrebare:

– Adica, ati vazut, misca?

Conexez si ultima imagine si dau verdictu’:

– Nu, de fiecare data l-am gasit tot in litiera! Nu misca, nu se plimba! La noi in casa nu face fiecare ce vrea! raspund sigura de mine.

Imi da 3 pastile. 2 pentru Hurrem ca-i spraponderala, una pentru TT. Imi iau pastilele si plec acasa. Pe nemancate, de dimineata, incerc sa prind pisicile. TT-ul simte mirosul si fuge pe scari urcandu-se din zborul celor 3 picioare pe biblioteca. Eu ma catar pe un fotoliu si 2 valize si ma dezechilibrez avand contact, la primul ceas, cu solul. Dupa intensitatea durerii realizez ca-s total satisfacuta. Prind o revista de IT si cu toti bitii o arunc spre TT. Revista nu-l ajunge pe TT si nemultumita se intoarce impotriva mea. In cap. Si pe cantul cotorului. Dupa inca doua aruncari, reusesc sa-l prind pe TT.

Imobilizat intre pulpele mele, c-o mana care-i strangea destoinic ceafa, nici de-al draq n-ar fi deschis gura! Cu cealalta mana ii prind mandibula s-o fortez spre deschidere. Ok. Acum….cu care mana sa-i var pastila, ca mi se terminasera!?! Revin asupra procesului badijonand TT-ul intr-un prosop. Se zbate, maraie, paraie, ma scuipa. Simt pulsul evenimentului intr-un mod artistic. Parca si vad mare titlu de carte : Batrana si pastila!

Dupa ce ma imprietenesc, la nivel de 1 spre 2 mm in interiorul carnii mele, cu caninii lui TT, reusesc sa-i var, amigdalic pana-n stomac, pastila. Una pisica data… in, aaaa, pe gat!

Hurrem.

Cu ea a fost mai simplu. E grasa. Deci acopera orizontala si verticala e maxim la nivel de masa. Ca-n cantec!

Era frumos, era perfect, era adevarat
Pe mese sau sub mese, dar numai impreuna
Iubirea si distractia se cam tineau de mana…

Dupa ce-am facut toate miscarile in pozitiile regulamentare, tarat pe coate, genoflexiuni si mersul piticului, o prind. O impachetez de la inceput in acelasi prosop. Simte mirosul TT-ului, da in marsalier in prosop si fuge alunecand pe partea cealalta. Reiau exercitiile. Manolu ma vegheaza responsabil si altruistic de pe partea cealalta a mesei, razand in hohote cu lacrimi!

O prind iarasi si reiau infasuratul, unde apar salvator si mainile lui Manolu. Numai impreuna reusim! Al cui slogan era asta?! N-am timp sa-mi amintesc ca privesc descumpanita cand la caninii lui Hurrem cand la numarul de pastile. DOUA?!?!!!

Tatal nostru care esti in ceruri…incep in gand si-o termin cu toata smerenia unei crestine.

Imi aduc aminte ca am jucat baschet si fac o aruncare la esofag. COOOOOS! De un punct! Prima pastila! Motivata de succes imi pozitionez mana pentru o a doua aruncare. Coooo…panou de obraz! O scuipa cu abilitate. Intre timp pisica se roteste in prosop ca motorul masinii asincrone cu carbuni noi la rotor! O repozitionam – ca am cu cine, maaaah!- bat pastila de doua ori si inscriu!!!

Victoriiiiiieeeeeeeee!!!

Cum, la ce?! Abilitate, manevrabilitate, urme pe maini/picioare iar ca bonus, previzionare! Milimetric mi-am salvat pantofii de sparcuiala unui pisat de pisica in ei!

…atat.

Doar 🙂