Categorii Arhiva: In

De ce eu

de

…de ce mie?

Zilele asta am tot auzit aceste întrebări. Şi nu, categoric, în circumstanţe fericite! Cu obidă, cu spaimă, cu nemulţumire. Faţă de soartă. faţă de Dumnezeu, faţă de întâmplare. Primele dăţi când mi-au navălit timpanele, n-am remarcat. Apoi…

Revolta asupra unui lucru neplăcut care ţi se întâmplă, poate chiar înainte ca acesta să-ţi fie fatal, chiar să ştii că-ţi este fatal. Nu sunt nici insensibilă şi cu atât mai puţin în necunoştinţă de cauză.

Nici nu ştiu cum să scriu ca să mă exprim cât mai pe înţeles.
Aţi privit vreodată un gol imens pe care să-l localizaţi, să-l cercetaţi, să fiţi emoţionaţi, însă, nicio clipă să nu vă gândiţi că acolo e hăul în care o să cădeţi iar dacă-ar fi n-ar fi ?!
Ei bine, exact aşa văd eu problemele de acest fel. Un gol imens se naşte în mine. În el, nu există niciun sentiment în afară de surprinderea de moment a fenomenului. Ceva la care nu m-am aşteptat. Ceva la care am nevoie de foarte puţin timp să accept că se întâmplă şi să-mi clădesc un drum prin nevăzutul eveniment. Niciodată, dar niciodată, nu mi-am pus cele două întrebări. Nu le văd rostul, sensul. Nu l-am învinovăţit pe Dumnezeu dar nici pe mine! De ce eu ?! E la mine, am fost aleasă şi punct. Atât. Motivaţia nu contează. Nu-mi aduce nici alinare şi nici nu şterge nimic din urâtul drum care trebuie(sau nu trebuie) parcurs. Cu aviditate la început, vreau să ştiu care e ansamblul problemei ca să-mi proiectez, în cunoştinţă de cauză, paşii. Să-i urmez ca pe o datorie morală faţă de mine însumi. Nimic altceva în afară de un zâmbet pe care eu îl consider idiot, dar nu fiindcă nu ar trebui să fie ci pentru ceea ce îmi aduce el mie, din afară vizualizat. O imagine(falsă) de fiinţă puternică. Care se descurcă singură. Şi de cele mai multe ori, prin poza asta interpretată strâmb…
Dar altfel nu pot şi nu nici vreau să mă manifest.

Cumva, privind în jurul meu, realizez că-s diferită în declicurile interioare. Şi probabil, trăind intens şi ascuns fiecare clipă a nefericitei probleme, ea mi se întipăreşte în minte cu tot cu senzaţii şi cu succesiunea de etape. Şi, probabil de aceea nici nu uit. Şi, tocmai de aceea, ori de câte ori sunt în preajma cuiva ce trece printr-o situaţie similară, nicidecum întâmplător, pot empatiza şi sunt alături de aceea persoană. Să nu fie singură, să ştie, să ajut. Nu fug de urât, nu mi-e teamă de urât. Face parte din viaţa noastră, e parte din noi. Probabil, ăsta e răspunsul la cea de-a doua întrebare, dacă ar conta. Dar nu contează.

Cântecul de dimineaţă:

Povestea mea

de

…cu vişine de viaţă.

Plouă. Plouă de 3 zile. De 4 zile. De întreaga lună iunie.
Iarăşi plouă? aud când în dreapta, când în stânga întrebarea asta tânguită a deznădejde.  Şi-a deprimare. Şi-a nemulţumire. Pe ploaie! Auzi la ei, pe ploaie! Aceeaşi care se vor plânge de căldură, de soare. Şi de ninsoare. Şi mie îmi vine să râd. Şi chiar râd, aşa cum ştiu eu, cât să mă audă şi ştie toată lumea. Căci râd din suflet cu tot sufletul.

Plouă cu viaţă din cer şi eu mă vâr sub pilotă. Plouă şi mă bucur. Cu nasul lipit de geam. Plouă şi-mi udă grădina. E verde curat. Plouă şi spală colbul străzii. Aerul e respirabil şi clar. Plouă, şi-n ploaia asta e un ceva plin de speranţă. De azi şi de mâine.

Povestea mea cu vişine de viaţă? Sigur. Luni, când am venit acasă, i-am zărit pârgul. Dodoloaţe şi catifelate, atârnau cu ispită. Nu le-am dezamăgit în farmecele lor. La nimereală, i-am prins una. La nimereală, am întins mâna, ca un copil care fură. Mii de stropi, pe ceafă mea, i-au fost răspunsul. Picurii reci m-au imobilizat preţ de câteva secunde. Umpic de ciudă şi, mai apoi, umpic de zglobiu.

Şi-am mai tras de o alta, de mai sus, mai cărnoasă, mai rumenă şi parcă niţel cam obraznică. Şi-o cerea! Şi pomul iar şi-a scuturat crengile. Şi mi-a spălat ochii, şi buzele, şi obrajii. Mi-a răcorit gândurile strânse de peste zi. Mi-a domolit grijile.

De luni, e ritual. Acelaşi. Eu iau câteva vişine, el îmi răspunde cu ploaie.

Ploaia de Bun venit, acasă.

visine cu ploaie

Indicaţii preţioase

de

…de copilot.

– Ce scrie acolo pe panou? Unde suntem?

Boabă de rusă n-am făcut. Cu atât mai mult, boabă de bulgară, nu s-a strecurat! Mă uit la panou, el trece pe lângă maşină şi rămâne-n drum, eu gânditoare la 120 la oră.

– Ce scria? Ce scria?

– Fundiţe şi zero barat! zic plină de entuziasm.

Oleacă mai la vale, depăşind Bulgarită, rapiţâtă şi liliacâtă la care m-am zgâit tot drumul, în ţara lui suflaki, ţipuro şi ţaţichi, alte indicaţii preţioase aveam să dau şi numai atunci când nu bifam pe-o listă fix cu ce plante şi cu ce flori, de pe marginea drumului, o să umplu portbagajul la întoarcere.

– Unde suntem?

– La Pi, Delta, Alfa şi Omega! Asta-i drumul bun, parol!

Unde am ajuns la o concluzie

de

… am nevoie de o clonă.

Că tot s-au tot produs schimbări. Prea multe cuvinte ca să explic, prea puţin timp ca să le zic sau scriu. Aşa că mă dedau la desen.

Me

N-ar fi mare lucru, nu sunt singura şi nici neînţeleasă. În plus, cele 4 mingii nu sunt(erau) zilnice:

Casă, masă, mândră jupâneasă: o dată la 3-4 zile, se bagă focurile. Şi cam la tot atâtea zile, fac şi piaţa. Cu restul de mândra jupâneasă cocheteaz câte ceva zilnic. C-aşa-i în tenis gospodărie! Şi dacă gospodăria-i lungă, dă şi p-afară, adică curte, cu tot cu căţel şi căcăţel de căţel, că purcel, n-am!

Job 1, job 2: unu-i zilnic şi de 2 săptămâni e halucinant. Adică, gata, s-a pornit maşinăria îndelung proiectată şi planificată. Muncă multă, responsabilitate cât Casa Poporului, pe un drum pe care prea puţini îl cunosc, şi, şi mai puţini, pot pune umărul.
Altul(job-ul 2) e când se-ntâmplă, adică, când are nevoie compania, ceea ce nu înseamnă că e liber de la orânduire, ba dimpotrivă, când sunt strigată la oaste, cam ar trebui să le am pregătite din timp, ceea ce îmi reuşeşte câteodată, alteori, n-am atâta imaginaţie cât pot să aibă unele capete odihnite şi pot să spun, după ultimele cereri, de-a dreptul imbecile.

Neprevăzute şi necalculate: aici, există o vorbă cum că „n-aduce anul ce-aduce ceasul”, ceea ce e adevărat. Cel mai adevărat. Şi, dacă ar aduce numai mici drumuri de tot felul, ar fi cum ar mai fi, dar ce te faci când îţi aduce fapte care-ţi schimbă destinul tau sau a celor din jurul tau?! Hehe, atunci e acum!

Activităţi legate de asociaţia caritabilă: le-aş împărţi în două momente importante, una referitoare la organizarea evenimentelor, cealaltă referitoare la distribuirea celor necesare către punctele noastre de sprijin. Cum evenimentele sunt de 4 ori pe an, iar distribuirea de cel mult 8 ori, poate doar ce se mai strecoară alte colecte, nu ar fi o aşa înghesuială.

Cu toate cele de mai sus, jonglez. Le strecor, le planific, le execut.

Însă…ştiţi ce se întâmplă şi viaţa-ţi râde în nas? Ei bine, are momentele ei magice când pe toate ţi le adună grămadă. Ca acum. Exact ca acum. Job-ul 1 e în mare vervă, job-ul 2 s-a stârnit de 2 zile, mâncarea s-a terminat, neprevăzutul a venit în mod dramatic iar sâmbătă e programat primul eveniment de pe anul ăsta.

Cum mă descurc?! Exact aşa:

jongler2

Unde am ajuns la o concluzie: că-mi este peste puteri! Şi că, oricâtă voinţă aş avea, ori câtă putere, oricâtă determinare, am uitat să iau în calcul că sunt o mână de om şi aia…şubredă.

Şi, aş mai scrie câte ceva…dar fierbe ciorba pe foc şi n-am pus de felul doi…iar într-o oră o pornesc la drum spre neprevăzutul ăla urâcios.