.. prin deconcentrare.

Nea Tomiţă nici nu putea exprima mai bine o astfel de activitate! Ceea ce, însă, e cu + la noi e că nici Nea Tomiţă n-a vrut să facă bradul într-o cameră cât baia!

La etaj, chiar deasupra băii mari şi generoase de la parter, de cca 8 mp declaraţi cu bunăvoinţa vânzătorului lăudătorului, există o cameră. Fiind la fel de mare şi de spaţioasă cu baia, la mutarea în spaţiul locativ, ne-am dus cu gândul că ar intra, d-a lungul pereţilor, vreo câteva dulapuri dar niciodată vreun pat. Deci, ne-am gândit la vremea aceea, că-i bună de depozitare birou. Ceea ce am şi făcut. Prima a intrat, pe post de birou, măsuţa de înfăşat(o masă autentică de lemn de brad, fără fiţe şi plină de noduri, dar îmbrăcată profesionist cu autocolant roşu ca focul). Pe care am scos-o mai apoi ca să facem loc şifonierului cu 5 uşi. Şi două corpuri de bibliotecă, genul de birou. Negre ca tuciul şi strâmte ca fusta pe care am purtat-o acum 2 ani. Apoi, am rebăgat măsuţa. După ceva timp, a apărut al doilea dulap- şifonier. Cu 2 uşi. Fragilul de PFL, i-am spus, un soi de piftie a mobilei. A apărut în pragul uşii camerei, că în cameră a intrat numai după ce am scos măsuţa. Pe care am băgat-o la loc. Sacii şi alte maşini de cusut, cutiile păstrate că aşa spune la garanţie, etc, au apărut în timp şi timpul a fost condensat.

Când credeam că acolo nu mai e loc nici de aruncat un ac, măsuţa a fost dotată cu un scaun directorial de Lidl şi, ca în bancul cu înghesuiala la Ştrul în casă, nişte prieteni ne-au oferit o canapea extensibilă de 2 locuri pe care n-am putut-o refuză. Desigur, pentru asta măsuţa a fost scoasă din nou, scaunul şi el, sacii şi cutiile, maşinile şi jucăriile, calculatorul şi pisica.  (Inutil mai să spun că măsuţa, din ziua aducerii ei, a fost şi este ca un adevărat Turn Babel!). Canapeaua a blocat şi ultima fărâmă de spaţiu, precum şi orice acces la fereastra dublă. Ştiam din start că nici nu aveam nevoie, nici loc nu era şi nici că extensibilă n-o să fie vreodată, sau mai bine zis, extensibilitatea nu rimează cu măsuţa, însă, cum spuneam, oferta era ofertă şi omul strânge ca furnica.

După ani de strecurat prin camera mică, ne-am gândit că ne era dor. Dor de muncă şi voioşie. Am cumpărat un aer condiţionat pentru ea. Între cumpărare şi viitoarea şi mult dorita adierea vântoasă în zilele caniculare, a stat, însă, un fapt minor: montajul. Care avea nevoie de acces la perete, la fereastră…şi până la amândouă.

Ne-au trebuit 2 ore, 7 nervi şi 2 degete prinse în diverse ca să ajungem la un rezultat convenabil. Holul s-a blocat, camera Mică a fost invadată, descoperiri arheologice am făcut şi nu în ultimul rând, şi baie la ora 1 în noapte. L-au montat. Ei au plecat, AC-ul stă mândru şi suspendat pe perete. Ca în orice astfel de activitate, timpul golirii unei camere este infinit mai mic decât cel al rearanjării ei. Numai cine a dezasamblat ceva(indiferent ce!) ştie câte piese i-au rămas în plus după şi cât de mult durează reinventarea până la refuncţionare sau refuncţionabilitate.
Un soi de socoteala de la ieşire nu mai e aia de la intrare, chestiune pe care inevitabil o aflăm în timpul vieţi.

Ceea ce s-a făcut în 2 ore, s-ar putea să se termine tot în 2. 2 săptămâni de ore.

În lumina acestor simple şi mărunte fapte de viaţă, pe care le apreciez cum îmi luminează ele cu fericire existenţa, mă reîntorc, voioasă şi optimistă, la spălatul geamurilor.