…pe toate…ba, chiar nu stiu NIMIC altceva decat am trait…

Acum vreo 3 ani sau poate mai putin, cineva vorbea despre oamenii care „‘le stiu pe toate”‘, care au mereu un raspuns pentru orice. Ca de obicei, m-am repezit mental spre mine. Drace! Si io, si io! mi-am zis in cea mai intima sinceritate. Si tot cu cea mai intima sinceritate mi-am amintit de cate ori am rostit „‘nu stiu”‘, „‘habar n-am”‘ si altele asemeni internationale din umeri ridicati. De multe ori, poate nu indeajuns sa spun „de foarte multe ori”‘, insa, imi place aceea senzatie de usurare cand imi recunosc direct nestiinta/necunoasterea ori neintelegerea. De cele mai multe ori, ”nu stiu-ul”‘ e urmat de ”lasa-ma sa vad despre ce vorba”‘. O usa deschisa spre mine mai intai, apoi, spre situatie/caz. In alte cazuri un simplu „‘nu m-am confruntat”‘, „‘n-am fost pe drumul asta”‘ incheie brusc subiectul. Ca-i mai intelept sa taci decat sa-ti dai cu parerea. Ce-i drept, mai rar cu intelepciunea.

Apoi…m-am uita luung la raspunsuri. Multe. Unele simpliste, altele extrem de complicate, alambicate. Date altora, date mie. Tin de experiente. De viziune. De participatiunea mea in miezul lucrurilor si in ceea ce ma inconjoara. De, pana la urma, felul meu de a fi. E, in majoritatea cazurilor, vina mea. Desigur, fac parte din categoria ”mereu tanara, mereu nelinistita”‘, un soi de „o caut cu lamanarea” in mod senin si perseverent. Cu implicare aproape pasionala. Altfel, nu as fi reusit sa trec nici de multitudinea de confruntari cu diversele situatii (cele mai diverse si idioate situatii), nici de experientele firesti sau mai putin firesti de care am avut parte. Pe principiul „‘unele sunt binecuvantari”‘, altele „‘lectii/incercari”, din toate am avut de castigat. Placut, neplacut, ca mi-as fi dorit, ca nu mi-as fi dorit, ca am fost fericita sau ca n-am stiut cum sa-mi opresc hohotele de disperare, nu mai conteaza, oricum is toate intamplate deci conjugate la timpul trecut si scrise in cartea personala.

Intorcandu-ma la  parerea ca ” le stiu pe toate”‘, mi-am dat seama ca de fiecare data am stiut ca n-am stiut nimic. Doar ca, am ales intre alternative pe care mintea mea le-a generat. Cu capul meu. Cu inima mea. In mod voit, constient. Felul asta de a fi…prostesc uneori, pana la sacrificiu personal sau a-mi face rau cu buna stiinta, ei bine, n-ar fi putut exista daca nu as fi fost cumva. Cumva-ul asta e descris prin implicare, in cazul meu. Cu simtire, gandire, intuitie, dorinta, daruire, pasiune, durere, tristete, amaraciune. Toate odata sau cate una, pe rand. Si, da, frica, multa frica din care a tasnit instinctul si l-a transformat in curaj. Si principii. Si prostie, da, nu neg dar cu prostia mea nu a altcuiva.

Cumva-ul meu a luat mereu o atitudine. N-am asteptat cu mana intinsa sa se limpezeasca apele sau sa hotareasca altul in locul meu. Si cind viata m-a pus in fata celor nefacute de mine dar date sa le duc, tot am ales. Alb sau negru. Asa sau asa. Vreau sau nu vreau. Cu capul inainte. Fie ce-o fi!

S-atunci…cum sa nu aflu…ce n-am stiut?!….