…nu-si trage seva din domesticit.

Exceptional…briliant, genial, remarcabil, de referinta, daca vrem sa alunecam in toate sensurile, toate esentele sau toate amintirile.

E liniste, doar niste pasari isi falfaie aripile dincolo de geam. Numai eu cu zgomotele mele. Cu mainile goale framant, intind coca si-o invart intre palme. Simt moleciunea ei, simt cum cu fiecare miscare a mainilor mele ea capata forma, capata sens. O intind in tava. Trag de marginile ei, cat sa se intinda pe marginile tavii si-mi infig buricele degetelor, ba chiar si unghiile, de jur imprejur dand alte forme, mici, adancite si pe alocuri cu semilune. Iau craticioara cu unt topit si dintr-o miscare oarecare imprastii din continut. Untul lichid se imprastie dar nu indeajuns…Licoarea galbena si uleioasa, ma face sa ezit pret de-o secunda. Apoi…in palma dreapta simt inca caldura untului topit. O senzatie de abandon total. O femeie face o placinta. Intind cu miscari lente, cu intorsaturi de directie, revin in forta si acopar toata suprafata. Sub palma, coca se imbiba incetisor cersind parca inca o mangaiere…Capata nuanta galbenului lucitor si prinde viata…in gandul meu necuminte. Cu un gram de nebunie. Si, in fapta.

Filmul Lebada Neagra. Si concluzia ce m-a cutremurat, pe care am tras-o la final. Cu care n-am fost de acord. Nu mi-a placut dar de atunci, am tot tras cu coada ochiului. Exceptionalul nu exista numai din imbinarea partilor albe. Niciodata. Genialul vine din imbinarea dintre Bine si Malefic. In parti egale. Pictori, artisti, cantareti, scriitori, genii stiintifice, matematicieni, fizicieni, etc. cei care si-au lasat incontestabil si iremediabil amprenta asupra omenirii. Istoria e marturie. Niciunul n-a fost cuminte ca o fata mare sau pierdut in monotonia banalului.

Exceptionalul se hraneste. Avid cu ceea ce esti. Exeptionalul exista. In fiecare daca il lasam sa se alimenteze cu tot ce are nevoie. Cu TOT. Si nu de dar, de har, de blandete, de rabdare si de aplecare e vorba. Si nici de temeritate, incapatanare, vointa si putinta. Cu ele ne facem doar pasionati. Exceptionalul are nevoie de mai mult. De salbaticie, de nebunie, atatare, asmutire, de forta de a sari limitele obisnuitului cotidian, de patima, de suferinta, de orice latura neagra pe care o ai sau o incerci.

Traind in reguli, ne infranam ceea ce ne-ar aduce la luminile rampei. Dorind mai mult, ne amagim. Incercand sa supravietuim cumva, devenim comuni. Sclipirea o pierdem incet si iremediabil. Ratam sa fim exceptionali. Partea proasta este ca ceea ce suntem nu ne rateaza pe noi. Mai devreme sau mai tarziu, ceea ce am infranat, am omis, am ascuns, am controlat se revolta si erupe. Uneori prea tarziu, alteori prea dramatic si inutil. Copii si/sau neterminati.

Nu poti sa fi exceptional daca nu te cunosti si mai ales… nu te accepti. Tu pe tine. Ca sa te poti intregi. Tu cu tine. Tu cu ceilalti ce te inconjoara. Din „‘ io nu sunt asa”! smerit ca pisica prinsa la oala cu smantana, in, strigat la lume si Luna, „‘Ba sunt asa, ma vrei ori ba?! demn si darz ca Golden Eagle. Sa te poti pozitiona. In staul sau in Frunte. Intre mioare sau pe Cer.

Exceptionalul este ca Pamantul. Un glob urias plutitor in Univers. Dar, doar Pamantul n-ar putea fi Exceptional daca n-ar exista Natura. Cu mari si oceane, cu paduri si dealuri. Cu adancimi si vartejuri, cu fiare salbatice crunte si nemiloase. Cu munti si vai. Cu cratere cu lava si hauri pietroase. Cu cer albastru si pasari in zbor. Cu furtuni uragane si corbi cu ciocuri insangerate. Cu caprioare si cu florile de pe camp. Cu animale sfasiate de altele si otravuri care fac selectia naturala. Cu pamant reavan si iarba cosita. Cu cutremure si ciulini, serpi si paianjeni.

Cu TOT. Cu Bine si Rau. Cu Yin si Yang.

Priveam placinta aia…si m-am surprins in gand, ca mai exista si urmatorul strat. Si, urmatorul, Si, inca unul. Si ca toate se imbina. Cu ganduri, cu maini si cu materie.

Intr-o exceptionala placinta…