Între insultă

… și măgulire.

Înainte să plec în vacanță.

O replică seacă și rece ca un duș de gheață. O replică negândită doar aruncată în rostul răutății ofensatoare. Din start mi-am dat seama de mânia din ea datorită contextului neverosimil în care eram pusă. A atribuirii unei puteri pe care n-o dețin și nici n-am deținut-o vreodată.

– Dar tu gândești ce spui?

M-am îndepărtat. Și la propriu, și la figurat. Și-am plâns.

După atâtea zile, replica aia tot mi-a rulat pe șanțurile minții. Am resimțit, de fiecare dată, durerea obidei. Cu aceeași tristețe sfredelitoare de suflet.
Oare de ce?

Practic, insulta era o măgulire. M-a creditat- chiar mai mult era convinsă- cu mult mai multă autoritate instituțională decât am în realitate. Ceea ce denotă forța mea interioară. Eu-l meu puternic care se reflectă și manifestă în afară înscrisurilor oficiale. Și totuși…de ce…?

În dimineața asta m-am trezit în gând cu gândul. Am privit dinăuntru tot timpul.
Eu sunt îndătinată cu mine însămi. E felul meu de a fi. Cu ”vreau” pe post lance în acțiune. Cu urmele de rigoare. Ceilalți, privesc și resimt din afară.

Am reluat mental replica. Ca să mă joc, de dragul cuvintelor, flatarea mi-a produs flatulență. Cu amărăciune. Nu pentru ceea ce a spus ci pentru ceea ce n-a spus și din ceea ce m-a exclus ca nefiind părtașă. Ceea ce nici nu mi-am dorit vreodată.

De ce…amărăciune?
Pentru iluzia că ”binele”, așa cum îl privesc eu, are justețea corectitudinii. Și iluzia că am adepți în felul ăsta de a privi lucrurile, că persoana respectivă face parte din ei.

M-am înseninat. Chipul compromisului îmbracă multe fețe. Și, compromisul trebuie mereu plătit . De cele mai multe ori la suprapreț. Povara lui, crucea lui aduc alte comproisuri. Până la melteneala spiritului.
Fiecare are drumul lui. Chiar dacă, aparent, rămâne singur. Ceea ce nu înseamnă și însingurat.

Într-o parcare

…una oarecare.

Mașină lângă mașină. E ora de plecare. Deschidem ușile să iasă văpaia. Care iese și noi intrăm. N-apuc să trag ușa că cei de lângă noi vin și ei. Aud o voce pițigăiată:

– Deschide ușa, Mircea!

Și, Mircea deschide. Ridic ochii să nimeresc și mânerul ușii mele și să văd proprietara vocii. Trag ușor de ușa mea, nu de tot, că mai aveam un picior de scuturat de nisip. Pițigăiata în raza vizuală. Mică, la vreo 28-30 de ani, umflată în portbagaj și în butoiul din față. Cu față acră deschide ea ușa ei la maxim. Și, rânjește.

Îmbarcați, scuturați de nisip dăm să plecăm. Pițigăiata niciun semn cum ar face acel gest minimal de bun simț să tragă nițeluș ușa. Mimează preocuparea în a împături un prosop în spatele mașinii ei. Din când mai aruncă niscai pumnale lui Mircea. ” Nu!” ” Las-o acolo!” ” Nu vreau!”
Mă uit la ea. Cu același zâmbet de importanță vitală și grimasă, se uită și ea la mine.

Dăm cu grijă în spate, fără să-i luăm tangentă la ușa. Ieșim.

Deschid geamul:

– Mircea?

Mircea face ochii mari cât cepele.

-Ești însurat cu ea? Că dacă nu, n-o lua! E genul victimă perpetuă, soția soțului și mai și urâtă!

Și, plecăm.

Lampionul chinezesc

…sau cum se ratează o vacanță.

Nu știu cum e pe la alții dar tradiția familiei spune: ”nicio vacanță fără lampioane chinezești înălțate cu dorințe”.

După 4 zile de belehuzit întru vacanția, momentul ridicării la astre a baloanelor a sosit. E o parte senină și veselă în acțiunea cu pricina dar și o latură ce se conturează din ce în ce mai întunecată. Nu pot să-mi dau seama de unde atâta speranță, de unde atâta ocultism pentru lampionele cu pricina în contextul în care din 5 abia 2 sunt fără defect de fabricație, adică fără sfărmarea în pietrele digului sau înecarea în marea învolburată a speranțelor puse.

Momentul în sine e simpatic și cu ritual. Unul desface ambalajul, altul, nemernicia aia de hârtie, unul se ade la de′ște cu bricheta până aprinde pastila, ca la final, întru ridicare aleargă după balonul cu vâlvătaia înăuntru doar-doar catadichește să se ridice și nu se sinucidă prin foc sau înecare.

Dacă unul reușește să plece cu dorința la stele, atunci strigătele de victorie ca și cum am învins balaurul chinezesc umplu plaja.

Aseară, cum spuneam, cu 4 exemplare- unul pentru fiecare și unul pentru defectul presupus, am reluat activitatea. Primul a fost câștigător. A lui Manolu. Al doilea, umpic mai săltăreț, al meu, tot câștigător. După care s-a aplicat regula defectului cu celelalte 2.

Cu buza lăsată cât să măture plaja, Mica, nada. Clar! Speranța, gândul, dorința s-au dus de râpă ca și vacanța liniștită! Numai c-o aud:

– Mi-am ratat vacanța!

Mă uit la ea, frate, și-a noastră, îmi zic! Vârsta ”semnelor” și-a înterpretării zborului lampionului chinezesc ne-a cotropit! La fața plină de dezamăgire orice reacție, în afară de cea logică, nu ar fi făcut decât să-i dăm dreptate lampionlui!

Mai luăm două. Să fie. Rămân la gard, fumez o țigară, două. Ei se duc să le aprindă. Când isprăvisem a doua țigară și tocmai mă roteam printr-un butic cu brizbrizuri, vin. Mica cu fața luminată. ”S-a înălțat, fi-i-ar coada de lampion, să-i fie!

Veselie, tată! Și iar o aud:

– Gata, am reușit, e vacanța frumoasă acuma!

– Păi, da! zic. Corect! Hotelul de 4 stele cu tot cu piscină încălzită, vreme de Antalia, mâncarea de Michelin, garderopa nouă din cap până-n picioare cu tot cu costum de baie, atmosfera liniștită și fără crize de personalitate, geanta de 250, făcuseră deja să fie o vacanță complet nereușită! Noroc cu lampionul ăsta că s-a înălțat! 😛

Râde. Râde că-și permite.
Lampionu-i înălțat
Și vacanța-m salvat!

În ziua cea mare

…o plecatu la plimbare, ta na na na na!

– Alo, d-na Manole?
– Da, chiar ea!
– Bună ziua!
– Bună ziua şi de la mine!
– D-nă, vă comunicăm că mâine, la orele 14 sunteţi programată pentru reexaminare.

Îmi pică telefonul din mână. Îl prind înainte cu vreo 2 cm de covor. Şi pun şi celelalte întrebări. Care reexaminare? Unde? Şi etc. La final, mă lămuresc. „Mâine” am reexaminare. Înjur de 3 ori. În gând. Programul meu de „mâine” dacă nu era compromis atunci, strâns era cu certitudine. Iar trebuia să fiu în 2 locuri în acelaşi timp.

A doua zi, la orele 13,55 fix, împreună cu alţi 4 luaţi din oală ca şi mine, ne înfiinţăm la uşa prestatorului de reexaminări. Nici vorbă de  trac, emoţii şi alte drăcii d-astea, fiind cu ştate mult prea vechi în domeniu. Ne aliniem şi noi la o masă, nu de alta dar la toţi ne-a scăzut şi auzul şi vederea.

Şi cum stăteam noi aşa ca mărgele pe aceeaşi latură, vine omul cu hârtiile. Declaraţii, formulare, şi nicio urmă de test. Nedumeriţi, ne apucăm să completăm formularele şi să elaborăm distinsele declaraţii ne-tip. Ş-apare şi-o oamă, cu 4 pahare cu apă. Şi, cu 2 unice pline vârf cu fursecuri. Cu ciocolată.

– Cu dumneavoastră, ce teste să mai dăm?! Că doar inventarăţi şi apa caldă şi, în plus faţă de noi şi alţii, tot cu asta vă ocupaţi. Ne-am gândit că interviul – de fapt- discuţii libere- ne-ar ajuta şi pe noi să ne mai lămurim cu unele aspecte. Serviţi, vă rog!

Şi, încep discuţiile. Cum nu e politicos să vorbeşti peste altul, 3 dintre noi mâncam fursecuri. Şi cum nu e frumos nici să vorbeşti cu gura plină, l-am lăsat pe unul din colegi-aflat mai la început de drum, să-şi manifeste curiozitatea, empatia, dilemele, să facă el conversaţie, să fie politicos. Mai dădeam şi noi din cap când era cazul şi câte unuia îi mai scăpa un „îhî” prin pasta moale dintre canini şi cleiul lipit pe şi de molari.

O vreme am fost pe recepţia discuţiei. Până când pasta moale mi-a scâşnit între molari. O piatră?! Ce draq fac? Că doar nu oi scoate dumicatul mestecat pe 3/4 sferturi din gură! Mă uit speriată la ceilalţi, senini. Nu, nu s-a auzit scrâşnetul. Şi încep să sfredelesc cu limba după piatra buclucaşă. Norocul meu, îmi zic! Ba, chiar mi-a trecut prin cap să scap de problemă într-un mod simplu, s-o înghit. Pentru digestie.

Într-un final dau de piatră. A draq, e cât meteoritul Tungus! Uite, are şi colţuri! Mai tatonez, o mai învârt şi dintr-o dată, forma alungită aproape dreptunghiulară, face ca un gând absurd să îmi străpungă mintea!

– D-na Manole, dvs ce părere aveţi despre ce spune colegul? îl aud pe examinator.
A fost momentul de maaaaare cumpănă. Mi se rupea de părerea colegului, de reexaminarea mamii ei, de onorata locaţie, eu descoperisem groapa Marianelor în stânga jos. Piatra era lucrarea mea pe 3 măsele. Unde cu 3 minute înainte îmi părea o soluţie înghiţitul pentru digestie, acum era o tragedie! Nici măcar nu îndrăzneam să salt vreun muşchi, să scot vreun sunet de teamă că!

Toată lumea se uita la mine fix aşteptând răspuns. Pentru o clipă, mi-am închipuit că le chiar răspund, clămpănind pe limbă ceramica din 3 bucăţi! Când colo, eu sfinx la mandibulă, iar din ochi începuseră să-mi iasă lacrimi. Momentul era periculos, dacă izbucneam în râs, era gata. Numai cu dulcolax o mai rezolvam!

Mă ridic brusc şi ţinând la propriu cu dinţii de dinţi, mă reped la baia pe care o ştiam din antichitate. Unde am descoperit că-i expirase termenul de viaţă al răşinei cu care fusese prinsă lucrarea, de altfel ea întreagă şi refolosibilă.
Mă întorc senină după 5 minute:

– Şi ce ziceaţi că vreţi să ştiţi?

ps. da, am luat şi examenul doar c-am vorbit, aşa, mai cu guriţa mică.

Pe drumul de costişă

…ajungi să umbli şi hai-hui…

E a doua oră când văd filmul. Up in the Air. Cu acelaşi impact şi cu şi alte înţelegeri.

Am abandonat cândva. La timp. Înainte ca crucea greşelii să mi se aşeze pe timpul vieţii mele.

Mi-e dor. Dor de sala mea. Şi acum, ori de câte ori intru în ea, trăiesc aceleaşi emoţii. E felul ei de a-mi spune că sunt a ei. Apoi, intervine relaxarea. E felul meu de a-i spune că şi eu sunt stăpâna ei. Cuvinte vin cu intensitate. Şi în rostire, şi în glăsuire. Acolo, murmurul e la fel. Şi spontaneitatea pe care mi-o transmite spre exersare e la fel după cum îi e rostul: când controversă, când hohot de râs.

Am părăsit-o acum câţiva ani. Când n-am mai crezut în rostirile mele. Dar nu erau ele vinovate ci „vino Doamne să vezi ce-au făcut oamenii din ele”.

În cumpăna de atunci, mi-am încrucişat mâinile în poală. A neputinţă. Idealizarea se spărsese în mii de cioburi. Ceea ce eu încercam să-i învăţ pe alţii, cu totul alţii(şefii sau patronii lor sau cei abilitaţi în control) fie că-şi făceau bici din conceptele pe care le transmiteam, fie, cu boltă, făceau ceva pe ele. Le întorseseră sensurile, le distorsionaseră, le speculaseră până când au ajuns în derizoriu, până când le deveniseră potrivnice lor însele. Şi, cel mai rău, până le-au folosit împotriva, mai întâi a propriilor salariaţi, ca mai apoi, să le folosească împotriva consumatorilor.

Am înţeles că nu mai pot continua. Că mia de euro săptămânală e perfectă pentru vacanţă. Doar că vacanţa era de-o săptămână într-un an, pe când săptămânile celelalte, ale minciunii- chiar nespusă de mine şi eu îi aruncam în băltoaca denaturării- sunt mult prea multe pe perna nopţilor. M-a ajutat şi criza financiară care a şters bugetele în dreptul instruirilor. Despărţirea, pe dinafară, a purtat mantia neavutului încotro. Dar eu ştiam că ea pe dinăuntru purta necredinţa.

În perioada celor 10 ani, am avut obiective. Nu conştientă de toate, ele s-au tot născut una pe alta. Principial, cred cu tărie că e loc de toţi, faptic, există întotdeauna competiţie până la eliminare. La care eşti nevoit să răspunzi. Ori să abandonezi. Ceea ce nu e cazul când îţi place ceva, când te simţi împlinit, când ieşi din matca vieţuirii, chiar dacă doar pentru câteva ore, şi te aşezi pe malul trăirii. Nu mi-a fost greu. Dimpotrivă. N-am depus niciun efort. Mi-a fost îndeajuns „eu aşa cum sunt”, ca rând pe rând, ceilalţi să iasă din joc. Până a rămas doar „the one”. Vanitatea a dat din coadă, ca nici după 6 luni, orgoliul să se ostoiască a singurătate. In iarna monotoniei începuse să bătă vântul lipsei de contrazicere şi de comparaţiei. Lupta din mine cu mai bine cu mine, începuse. Nici asta n-a fost vreo mare scofală ţind cont de toate dileme proprii şi de nopţile gândurilor.

Când totul intrase pe drumul perfecţionismului sistematic atunci a intervenit necredinţa. Şi nu în forţele proprii. Dărmasem munţii iar din pietre ceilalţi făcuseră cazemate eu crezând că sunt poduri. Toate sintagmele, exemplele, înţelesurile folosite de mine se întorceau, cu baioneta, înspre sinele meu.

Speranţa în mai bine, menirea mea ca instrument de folos celor din sală, credinţa mea în schimbare, din toate rămăsese doar pustiul arid al mercantilului îmbrăcat în mantia ipocriziei.

Am părăsit-o.  Locul a rămas gol.

De câte ori intru în ea mă cuprinde nostalgia în latura ei duioasă. Cu chipuri, cu mirări, cu întrebări, cu râsete, cu încredere în ziua de mâine şi de cele mai multe ori, pentru că îmi permitea eu-ul, cu afectivitate faţă de pătrăţica noastră şi noi românii aştia aşa cum suntem.

Am urcat pe drumul de costişă şi-n vârful ei,  împlinirea sperată a avut alt gust. Amar şi trist.