Ești sucită?

…Mă numesc Ana și recunosc, sunt sucită, Măria Ta!

”Cu ce să mă îmbrac azi? mă întreb dându-mi stângul jos din pat. ”Cu rochia verde” îmi răspund singurică, că altcineva n-avea cine să-mi citească gândurile. Și-mi cobor și umblătorul drept. Ritualul de dimineață poate să înceapă odată ce liniștea interioară cu privire la vestimentară s-a lămurit.

Odată încheiată etapa belehuzeală, mă reped la șifonier. Caut rochia verde printre celelalte 5 rochii verzi. Nada. Mai caut o dată. De data asta, cu elan. Elanul a trântit două umerașe de plastic pe parchetul laminat. Parchetul laminat a sunat a gol iar umerașele a sunet de talangă. Manolu deschide ochiul drept. Vede tasmanianul în dulap, tasmanianul se uită la el, de unde Manolu conchide că nu mai trebuie să întrebe nimic.

”Dacă nu-i pe umeraș, o fi la ale de călcat” și mă reped în același fel spiralat în ”împachetate și cuminți, așteptându-și rândul lor”. Nada. Poate o fi la uscat. Controlez și acolo. Nada. Poate o fi împachetată pe raftul cu alte rochițe care nu necesită umeraș. Nada. ”Draqu știe unde e! ” și îmi închei căutatul deloc mulțumită și prea puțin convinsă.

Între timp, Manolu se întoarce agale de la baie. Mă găsește tot unde mă lăsase cu 10 minute înainte. Și tot la fel de îmbrăcată. Că și Eva avea costum.

”Cu ce mă îmbrac?” o întrebare stupidă ținând cont că dacă îmi cade casa atunci de sub sifonier o să înceapă să se crape pământul. Realizez că orice variantă trecută prin ochiul mentalului, ba e așa, ba e pe dincolo. Mă uit la ceas și văd ora târzie. ” Cu orice, că nu contează”.

Și, n-a contat.

Manolu își trăgea ciorapii tacticos. Se întoarce către mine și mă vede. Albastră. Nu io, rochia. Apoi, el își ia cămașa de pe umeraș și începe să-și încheie nasturii. Când a ajuns la ultimul iarăși s-a uitat la mine. Roșie. Nu io, bluza. Din motive numai de el știute, Manolu pleacă spre bucătărie. Când se întoarce, din motive numai de mine știute, eram iarăși albastră. Cu motive Pollock-ciene. Nu io, rochia. Pune mâna omul pe pantalonii de la costum și când să se aplece să-i îmbrace, eram galbenă. Nu io, altă rochie. Încheie senin și slițul și-și ridică privire. Albă. Nu rochia, io. Că ajunsesem în faza inițială de costum Eva. Își ia omul și haina. Io, maro. În pantaloni maro. Cu bluză albă.

Se uită la ceas, se uită la mine.

”Auzi, tu te mai duci azi la serviciu?”

 

Cutia Pandorei

…altfel…

Nu, n-am să vă povestesc povestea. Nici n-ar avea vreun sens. S-a scurs de mult vremea zeilor de când e deschisă şi de când, cruzimea, aroganţa, suferinţa/durerea, vanitatea, lăcomia şi gelozia, pofta trupească, ura, lăcomia, bolile, lenea, tristeţea, teama, inşelăciunea, subjugarea muritorilor de către zei(şi ban) şi suferinţa şi moartea au fost eliberate. Şi, ultima, cea altfel, speranţa. (normal, le-am luat de pe Wikipidia!)
De atunci, bântuie toate, şi oricât de făţarnici am fi şi nu vrem să recunoaştem, bântuie prin noi. Cu tot cu speranţă. De multe ori deşeartă. Alteori, contradictorie. Şi, nu o dată, surprinzătoare.

De fapt, e un post despre mâncare. Sau mai degrabă, mâncarea l-a generat pe el.

Pentru că m-am agăţat de nişte cutii cu fructe de mare, care baby, care scoici, aseară, le-am pus în tigaie.
(completare pentru înţelegere- niciodată nu am gătit aşa ceva, pentru că nu-mi plac. Ştiu, nici că am gustat, pentru că nu vreau. Nici să încerc. A încerca are sens când există sens.Aici, pentru mine, nu există că doar nu s-au terminat mâncărurile pe lumea asta.)

M-am uitat lung la ele. Aşa cum stăteau ele, după decongelare, jilave şi cu iz de mare.(Am avut impresia, la un moment dat, că şi ele se uită la mine. Prea mici, prea mulţi ochişori!)

Acum vreo lună fiind la nişte amici într-o seară, gazda a gătit aşa ceva(spre că se remarcă  „aşa ceva”), iar eu am stat cu ochii când în ochii gazdei, când la animalele alea din tigaie.
Am încercat să-mi amintesc ce făcuse! Nici vorbă! Doar gesturi şi fapte aleatorii: usturoiul strivit, paharul cu vin, lămâie, tigaie sfârîind, râşniţă scrâşnind.

Speranţa. Că poate reuşesc, că doar sunt mare gospodină, să scot ceva din ele pe gustul musafirilor. Sanchi! Am strâns speranţa în braţele gândului meu și cu ea mi-am făcut cruce, ca o disperată! Să gătesc ceva ce n-am mai gătit, să nici nu gust, să nu știu cum trebuie să arate gătite şi, să şi iasă bine pentru nişte cunoscători şi mari consumatori de astfel de.

Mi-am scos tigaia- tot p-aia cu care mă lăudam la postul trecut. Pe care am pus-o la încins. Cu uleiul de măsline ăla de-a emigrat fără voia lui. Cu o „nesfârşită plăcere” am tăiat plasticul vidat al animalelor fiind foarte atentă ca în această manevră să nu cumva să mă şi ating de ele. Am reuşit.
Răsturnate în strecurătoare- departe şi în siguranţă de mâinile mele- le-am spălat în jet de apă rece. Şi le-am lăsat la scurs. Cât să se scurgă ele singurele iar eu să nu fiu nevoită le vântur cu aripa din dotare. (aici am vrut să abandonez a doua oară- prima oară fiind când am deschis sertarul congelatorului).
Între timp, o olicică cu apă uşor sărată clocotea hrăpăreaţă pe aragaz. Hrăpăreaţă fiindcă cum le-am pus în ea, cum le-a înghiţit în bulele ei. Le-am salvat de la al treilea clocot. Ca mai apoi să le arunc în iadul uleiului încins. În care le-am lăsat, la foc mic, preţ de vreo 10-12 minute. Cât să-mi caut, curăţ 3 căţei de usturoi. Şi, să fumez o ţigară. Pentru aerosolii din fumul de ţigară.

M-am întors la tigaie cu acelaşi entuziasm pe care l-am avut de la început. Acum cu şi mai mult, datorită mirosului răspândit. Şi, am mai curăţat încă 2 căţei de usturoi mai mititei pe care, împreună cu ceilalţi, i-am strivit cu dosul palmei, barbar şi fără ezitare, nu de alta dar să-i şi nimeresc pe ei și nu blatul, şi i-am aruncat şi pe ei în hăul tigăii. Cum zeamă nu prea mai era mi-am adus aminte de vinul pe care l-am plimbat într-un pahar de pe terasă amicilor în bucătăria lor tocmai pentru acelaşi scop. Şi-am pus şi eu direct din pet-ul de 5 l de Recaş demisec pe care îl aveam la îndemână dar nu înainte de o lingură de unt tot d-ăla ostrogot pentru care am făcut pasiune. Vinul să fi fost…Vreo, vreo, vreo…nu ştiu. Cât să le bine dar nu să înoate prin acoperire.

Sare. Piper. Multicolor.

Şi încă o ţigară. Şi vreo două comenturi pe feisbuc. Alte 10-12 minute.

Răsturnate într-un bol. Apoi, nişte lămâie peste ele. Şi, atât. Că le-am dus afară la musafiri. Pe lângă multe altele.
Cum şi bolul a fost şters cu o chiflă am înţeles că le-am nimerit dar n-am înţeles cum şi cum. Cum de au ieşit şi cum le este gustul.

Mi-am adus aminte de speranţa mea. Dorinţa de reuşită. Singură, stingheră şi temătoare.
Cumva, ignorând pe toate celelalte(ieșite din cutia Pandorei ) care sunt în noi şi în jurul nostru, se întâmplă miracol şi-şi face de cap reuşita cu noi!

Să mai bag şi-o culinară

… pentru-o seară arbitrară…

Foicică maghiran
Că sunt plină de elan!

Mă întâlnesc cu alde niscai preteni acu′ vreo două-trei zile. Punem de-o friptură cu vin cu gheaţă? întreb io pe vremea când eram plină de energie. Nah, ce răspuns să-mi fi dat bieţii oameni?! Că, nu? S-au sacrificat şi-au zis da. Ba, ca să îmi (mai)facă un hatâr, ei cu lichidele, io(noi) cu solidele.

Deschid larg şi pe rând uşile congelatoarelor. Intru printre sertare şi fac inventarul de-mi îngheaţă, tot pe rând, arătătorul, inelarul şi, parţial, mijlociul, cumva într-o poziţie indecentă.

Fratele meu mic,
De porc n-am găsit nimic!

Mă repliez pe cele n±1 pungi existente. File de cod, piept de pui şi nişte fructe de mare, şi vidate şi congelate.

Trei punguţe măricele,
Să facă mama, bunul din ele!
Că mama vă pune vouă
(şi cum spunea capra)
Lapte-n ţâţe,
Drob de sare
în spinare,
Mălăieşşş
în câlcăieş,
Smoc de flori
Pe subsuori.

Le las la decongelat, până mai pe înserat.

Când le vine vremea, mă ţin de promisiune şi încep, mai de început, cu fileu de cod, că ăsta se îneacă în vinul alb, şi el şi noi:

Ce să fie, ce să fie? Păi, să fie! Mă reped ca o vulturiţă la 4 morcovoi şi numa′ ce i-am răsucit că s-au şi dezgolit fără pic de ruşine! Îi pun de-o parte şi trag la 3 ardei rotofei şi şo! şi pe ei! Două cepe cucuiete îşi râdeau în barbă pe blatul bucătăriei. Când le-a pierit lor râsul că le-a venit rândul, m-a pornit pe mine plânsul în timp şi după ce le-am tocat mărunţel. Mi-am şters lacrimile şi am trecut la tocat ardeii babani. Morcovii, ca să-mi fie mai uşor, i-am dat pe răzătoarea electrică(că aşa îi spun eu maşinii de tocat carne care toacă numai legume, carnea îi stă în gâtul pâlniei de nici rotorul nu se mai învârte!)

Încing o tigaie adâncă de ceramică -că am şi-mi place(mă laud) că am- cu nişte danish d-ăla de îl mânci cu degetul zis pe numele lui de ostrogot: Lurpak cel Uşor Sărat. Arunc morcovul în ea, că dacă tot i se lăsase sucul, şi m-am gândit că aşa cum mi-e mie prieten râul şi ramul, aşa să-i fie şi lui ceapa şi ardeiul! Stau cu ochii pe ele până ce le văd schimbate la faţă. Clar, îmi zic, asta vor băutură! Şi torn. Şi torn. Şi torn vreo 7-8 gâţi de sticlă. Cu vin. Alb. Le las să se ameţească după care, ca să nu se-mbete, le separ. Legumele de-o parte, iar sosul în tava de yena(că am şi d-asta şi iarăşi mă laud!) pregătită pentru cuptor, unsă, în prealabil, cu uleiul de măsline plimbat de mine de la Kalambaka la Bucureşti.

Halelei, file, mărite!
Ţi-a venit rândul la gătite!

Iau codul, de unde apuc, şi-l rostogolesc prin sos. Sanchi! S-a descurcat ca peştele în apă! Acum, şi în sos în care l-am lăsat cât să se umfle a galben-portocaliu ca mai apoi să pun şi legumele. Şi, bâşt cu el la cuptor ca să-l fac rumenitor!

amestecatele ametite

inotatorul in sos

adunate gata

Ce-am făcut cu pieptul de pui şi fructele de mare, alte poveşti, una cu sparanghel şi alta c-o tigaie!

Hai să ne fie bine, ca să nu ne fie rău de poftă! 😀  😀

Are mama o bubiță

…mitică foc!

După 6 luni de șoc emoțional, preocupări, stres, nervi și altele în același registru care au fost mai multe decât alea din registrul celălalt, a venit și vremea revendicărilor.
Nu, nu-mi mărește salariu și nici nu avansez la job.

Să tot fie vreo săptămână, aproape două, de când m-au ciupit de burtă niște animale mici și rele. Că așa am crezut și nici că le-am băgat în seamă. Era într-un fel curios, e drept, că de mâncat ca orice ciupitură, nu băgasem de seamă că mă scarpin ca maimuța. Cu oareșce curiozitate, totuși la vremea primei vizualizări, timid ca să nu le deranjez, pe principiul dacă tace, n-o întreba la vorbă, am încercat să văd dacă…Da, da, erau avide de scărpinat. Deci mușcături, zic. M-am liniștit și am înjurat cu năduf familiile Culicidae&Arahnide.  Le-am dat cu niscai sare, am strâns din dinți și le-am suportat cu stoicism vreo juma′ de ceas cât să le treacă furia.

După vreo 3 zile am constatat că, nu numai că erau bine mersi și se îngrășaseră de le crescuse diametrul. dar făcuseră și pui. Mici și roz.
Tanana!
Lupă, cercetări, alea alea, și-mi aduc aminte cum mai arată o afecțiune d-a mea veche de când eram la mama fată și căpătată tot la necaz. La vremea aceea eram mândră, că era o formă foarte rară, cam 1 la 5 mil de omușori. Deh, vorba ai:
– Ai ciuperci în casă?
– Cum să nu! Două pe peretele de la baie și una uite aici, pe mâna dreaptă!

În ogradă nu îmi lipsesc diferite, le țin pe toate la loc ferit de copii și oameni sinucigași, fapt pentru care pun mâna pe un tub, nu prea plin, citesc pe el, ajung la concluzia că e bun și-l trec la ritualul de seară, după periuța de dinți și înainte de cremuitul pe față.
4 zile la rând. Văd că nu le place că încep să-și facă gura pungă. Aha, la′s că vă mai iau!

Azi, intru în farmacie.

– Micodermin aveți?

– Ce e ăla?

Zâmbesc și mă gândesc că-i nouă în farmacie, dar parcă totuși n-o arăta fața.

– Un unguent, zic.

– Nu-l găsesc, stați să mă uit pe net, zice ea amabilă.

Nu′ș ce vede acolo dar eu gândeam că dacă nu-l are măcar vede substanța activă și-mi recomandă ea ce are.

– Nu-l avem. Apoi face o pauză de 30 de secunde și zice:

– Sigur nu-i de uz veterinar?

 Mă ia prin surprindere și neg vehement gândind în perspectivă.

– Nuuuuu. Eh, zic eu înțelegătoare, nu-l aveți, nu-l aveți. Lăsați că-l mai caut. Și plec repejor.

Pe drum, mă cuprinde neliniștea. Ajung la calculator și io. Gugălesc, că tubul era prea departe de mine.

Dă pisici, e! Dă pisici!

De 4 zile mă ung cu el… Mă hotăresc să-i dau înainte că văd tot își face treaba…
Și am speranța, că la sfârșit, poate doar oi toarce și nu și miauna, că de călduri nu mai poate fi vorba! 😀

Tralala

…și eccetera 😀

De două săptămâni, sunt la foc continuu. Nu mai spun că și împrăștiată în cele 4 zări. Și fizic, și psihic. Noroc cu grădinuța și cu micile prostioare care mă bucură și-mi fac plăcere, gen poșetuțe, rochițe ori bălăriuțe pentru doamne și duduițe, pe care fie le culeg din drum, fie pur și simplu, mi se aduc fix pe birou. De multe ori, că au fost cazuri, chiar lăsate să mă uit mai târziu, inacceptabilul s-a produs: am uitat. Nu numai ce-s cu ele sau de unde sunt, ci pur și simplu, să uit să mă uit la ele. Grav, foarte grav! @#$!@!

Azi de dimineață, după ce-a trecut şi ultima picătură din zbaterea și zbuciumul final al acțiunilor derulate pe parcursul celor două săptămâni, s-a produs …relaxarea. Net, fb-uc, cafea, ce să mai…trai neneacă! Îmi vine în feed anunţul. Intru pe el şi ce să vezi?!?!?!?!

Se produce. Din ochi, pe firul arterei coronară direct şi fix în inimă! D-acolo a luat-o razna capul! Măi dragi tovarăşi şi prieteni, am simţit neuronu′ cum se ghemuieşte, ca mai apoi să se pleoştească ca o mămăligă răsturnată. Love, love, love la prima vedere! La vida începuse să palpita in ma corason!

Deci, da. Le-am văzut, mi-au plăcut. Ce rămânea de făcut?!
Caut disperată mărimea şi magazinul. Pe toate gardurile mall-urilor. Idem şi mărimea. Nema comandă online, fapt pentru care simţeam cum mă strânge distanţa dintre ele şi mine. Să purcedem, îmi spun, în barba ce nu trebuie rasă.

Dau, aşa de complezenţă, un telefon:

– Fratele meu alb de pe plantaţia ţării, acum că s-au terminat toate cele, crezi că în următoarele 3 sferturi de oră, ar putea apărea şansa ingrată şi nefastă să ai nevoie de mine, că uite pe mine mă amor după o pereche de sandale şi e de musai să mă duc să le iau că dacă nu, mă ia cu capu′!

Vocea din unde îmi răspunde ca la radio Erevan sau ca le meteo:

– Unde draq să te duci, soro, uitaşi de şedinţa de la ora 10, la aia cine vine?! Şi, unde zici că te duci? După sandale? Bravo, fată! Să-i iei şi directoarei o pereche ca să-i spun unde eşti! şi se pune pe râs de mă zgâlţie, prin telefon, de pe scaun.

Dacă-mi pica piramida lui Keopts în cap nu mi-aş fi simţit corasonul atât de făcut praf!
Parodiind senatorul, am tras tare înjurătura:
Firaţi ai dracului cu şedinţele voastre!

ps. am stat pe ghimpi şi mare nelinişte la şedinţa care a durat 2 ore – de nu se mai termina! Am ajuns la magazin încălcând câteva reguli de circulaţie. În parg, am avut revelaţia: sunt conservatoare!
Cam acelaşi model de sandale am cumpărat iarna trecută…şi pe care, n-am avut încă vara să le port…

Adaugat in categoria In