RoboCop 2014

de

…un film ce trebuie văzut.

Acţiunea, în sine, e una banală. Un remake al celui din 1987, de data asta cu mult mai multă tehnologie de high nevel încorporată, povestea nu surprinde. Şi nici nu am de gând să scriu despre ea. Poate doar că acest film este din seria cinică a celor de la Hollywood. O poveste ce ne aşteaptă. Să nu zicem că nu ni s-a spus…

 Însă.

1. Filmul începe şi se termină, cu Samuel L. Jackson– Patrick „Pat” Novak, gazda emisiunii The Novak Element. Face un rol excepţional. Dedicat jurnalismului, sluga corporaţiei OmniCorp. Un Dumnezeu al ecranului. Al manipulării. Ai „dreptăţii”. E fascinant să asculţi ce spune, cum spune, cum se mişcă, cum induce în eroare şi, mai ales, cum induce trăiri şi schimbă percepţii…
Discursurile lui sunt lecţii pentru cei ce vor să înţeleagă. Au la bază exact gândirea banului, al naţionalismului extremist şi al intereselor personale. Asta-i lumea în care trăim, de fapt. Asta e realitatea sadică şi în care cei mulţi nu sunt decât mase de manevră.
Hmm, atât de cunoscute, atât de prea văzute în ultimii ani. „Puterea” presei. O miză mare.

2. Michael Keaton- Raymond Sellars, CEO-ul corporaţiei OmniCorp. Sigur, este de admirat viziunea lui dar te sperie determinarea pe care o are, încălcând orice barieră morală, pentru a-şi îndeplini scopul. Umpic de atenţie la întoarcerea frazelor, la modul simplu şi perspicace de a scoate beneficiu/profit din orice.
Exact pentru asta sunt plătiţi unii oameni. Să scoată, fără scrupule, din orice situaţie neagră, crâmpeiul de alb. Şi orice ban de la „stat”.
Hmm, politica corporatistă ne inghite pe toţi şi în toate domeniile şi pe care o resimţim cu toţii. Ne înăbuşe în neputinţă.

3. Garz Oldman– Dr. Dennett Norton, omul de ştiinţă. Cu oarece conştiinţă. La final schimbă stăpânul, care nu contează cine e atâta timp cât i se sponsorizează proiectele de cercetare şi el face ceea ce vrea şi-i place. O imagine romanţată a cercetătorului care se revoltă şi schimbă destinul creaţiei lui.
Hmm, cum Enola Gay a existat romantismul caracterului lui, nu m-a prins. Dimpotrivă, ţinând cont de tehnologia de pe ecran, pe care eu personal o cred şi existentă, mi-a lăsat gustul ideii „pentru creaţie orice poate sacrificat. Chiar şi pe noi.”

4. Nu pot să trec cu vederea exemplului de la începutul filmului. Cobaii statelor „eliberate”.
Hmm, în numele libertăţii…

5. Joel Kinnaman– Alex Murphy, RoboCop 2014. Face un joc excelent, mai ales prin expresivitatea feţei, a ochilor. Căruia nu-i mai rămâne nimic. M-a impresionat ideea că acolo sus, la mansardă, neuronii se pot împotrivii.

Un film care mi-a plăcut prin faptul că nu mi-a plăcut. Un film pe care-l recomand întru vizionare. Nu o dată, ci de două ori, de 7 ori, până înţelegem că politica globalizării şi ce înseamnă ea nu s-a născut pe plaiurile mioritice.

Ei

de

… o poveste despre oameni.

Există pe lume oameni altfel. Nu, n-au nici 7 mâini, nici 2 capete. Nici ochii nu le sunt altfel. Şi nici zâmbetul strâmb, e adevărat, am observat că le mai lipseşte uneori de pe feţele preocupate. Oameni obişnuiţi.

Cumva, sunt acolo când e mai mare nevoie de cineva. Şi Cineva nu e nimeni. Decât ei. Apar din senin, fără să aştepte să li să ceară, nechemaţi, ţin de mână. Sau, şterg lacrima. Sau, şterg fruntea de sudoarea bolii. Sau, sau, sau. Sunt acolo din soarta lor, în soartă altora. Ridică apoi pleacă aşa cum au venit. Din senin. Fiindcă ştiu. Nu mai e nevoie de ei. Şi nici nu-şi doresc să fie oglinzile sau mărturiile vii ale neputinţei de orice fel ale altora.

Există oameni care, din străfundurile sufletelor lor, sunt ca nişte buldozere. Cu forţa motoarele lor se trag pe sine dar mai ales îi împing pe cei din jurul lor. Din dragoste de oameni, din dorinţă de izbânda. Şi nu a lor. Cumva, reuşesc să urnească pietre, să mute munţi. Imposibilul devine posibil. Schimbă reguli, reinventează percepte. Şi, chiar mai mult de atât, sunt treziri. Sunt şuturi în dos. Sunt imbolduri. Sunt conştiinţe umblătoare, pe care întâlnindu-i, creează acele şocuri emoţionale erupătoare. De cele mai multe ori percepuţi negativ spunându-ţi ceea ce nu vrei să auzi, să ştii, să faci. Şi ei ştiu că nu vrei nici să auzi, nici să ştii, nici să faci. Îşi asumă toată antipatia inevitabilă pentru ei. La pachet cu ingratitudinea ulterioară. Cu risc cunoscut şi asumat, nu se opresc până ce nu dezlănţuie acele revolte interioare suficient de furtunoase cât să ducă repoziţionări de destine, când acestea-şi uită rostul. Sunt oamenii care lasă urme adânci în alţii, urme care nu mai pot fi şterse în niciun timp de viaţă. Şi ei ştiu. Îşi implinesc menirea şi pleacă mai departe.

Există oameni pentru alţii. Pentru ceilalţi. Percepuţi puternici. Dovediţi puternici.
Dar fără de dreptul de a se frânge ca oricare alt om.

 

Weekend prelungit

de

…bine ai venit!

Acum câţiva ani buni mi-am petrecut o săptămână într-un service auto. Cot la cot, de la vasul de expansiune până la radiator. După aceea experienţă în care în fiecare clipă a celor 7 zile mă rugam în gând şi pe faţă să nu care cumva să fie vreo piesă scumpă – mai precis pompa- de vină, am rămas cu sechele!
Chit că mi-am schimbat şi maşinile, reticenţa pentru sistemul de răcire s-a dat de gol şi în fapte manifestându-se în toată slendoare, cu prima şi următoarea ocazie, când, rămasă în mijlocul drumului, explicam cu patimă, la telefon, că nemernicul de motor ori mi-a mâncat ori s-a debarasat de tot uleiul meu drag şi sintetic! Încă mai am în urechi spontaneitatea hohotului de râs plecat din adâncul sufletului al prietenului cu care vorbeam, când i-am explicat cum arată indicatorul pe care-l vedeam în faţa ochilor! Nu, nici măcar valurile de sub termometru nu m-au adus la crunta realitate!

– Eşti nebună?! Ăla-i indicatorul de apă, nu-i de ulei!
Refuzul inconştient de a recunoaşte un indicator muuuult prea cunoscut, m-a amuţit atunci şi m-a pus pe gânduri ulterior. Nah, abia atunci mi-am dat seama că sistemul de răcire mă afectase până în prăselele minţii. Şi, ca să continui filozofia, de atunci, mă uit de două ori la orice, o dată cu ochii, o dată cu mintea, că cine ştie ce draq s-a mai aciuiat între pliurile creierului!

Dimineaţa asta a fost cu pedale. Cu pedala de ambreiaj! Nu zic că am mimat I-a, a II-a, frână, că de băgat în viteze, ioc! Nu, bre, e sigur pedala de ambreiaj, că am căutat pe net, acolo, pe loc! Ce dacă de 20 de ani, apăs pe ea ca să schimb vitezele şi asta de vreo sută-două de ori pe zi?! Frate, sunt capabilă de orice!
După ce m-am lămurit, uitându-mă lung, cum stă ea ca proasta la mijlocul cursei şi nici vorbă să se fi agăţat de covoraş, bag un picior sub ea şi văd cum se-vioară spre mine. Mă joc niţel cu ea, eu apăs, ea agăţată, eu imbold, ea înapoi şi tot aşa de vreo 5-6 ori. Fato, tu ai o problemă, clar, dar care draq, că de arc rupt nu e vorba! Nici de cablu, că nu cred că ai!
Dau drumul la motor, cu piciorul pe frână. I se întăreşte brusc vena-n pedală! Ptiu, că ce mă speriaşi, arătare mecanică!  Matale ai comportament de amortizor stricat!
Hehe, ştiam io că nu mă laşi pe drumuri de troleu şi autobuze, îi zic în barbă cu surâsul larg plin de speranţă.
Bag repede pe net. Hidraulică e frate! Deci, da, e de sâmbăta, e de weekend prelungit, că aşa-i şade bine omului gospodar, să meşterească, cu 250 lei noi, la car!

Cum toate astea s-au petrecut în prima oră a dimineţii, cum între timp a mai trecut una, fuse destul cât să planific şi restul. Nu ştiu cum e pe la alţii dar mie primăvara asta mi-a adus, pe lângă verdeaţă şi în ploaie gheaţă, o invazie de familii hotărâte, nemâncate şi obraznice de molii. De vreo săptămână sunt omniprezente şi unde nu te aştepţi! Mânci o ciorbă, pac, şi-o molie! Bei o cafea, pac o molie cu portanţa defectă! Faci un duş, pac i se strică uneia pârghia palonierului şi ţuşti cu molia cu flapsurile jilave pe unde se nimereşte…! Mă gândesc că astea au un sediu central, pe care sper să nu şi-l fi făcut între blana de vulpe roşie şi aia polară!
Deci, da, o intervenţie în forţă şi rapidă, devastatoare şi nimicitoare, eu acest Iron Women&Transformers, mă voi înarma sub mască până-n dinţi cu multă tenacitate şi răbdare, iar dincolo de ea, cu flit şi alte şpraiuri de goange!
Clar, şi asta e tot de weekend prelungit! Ce bine c-a venit! rolling

Noi în anul 2000

de

…vom rămâne tot copii
Vom face ce-am văzut cândva
Pe tavan ne vom juca
Titirez vom învârti
P-n ce buricele ne-or amorţii!

Copiii mari. S-au jucat. Vreo oră spre două. Cel mai uşor a părut lansarea, până ce primul a făcut buba la mână. După care s-a zdrelit si-al doilea. Cu certitudine însă, cel mai greu le-a fost cu aplecările 😀

Privindu-i, mi-a venit în minte, versurile cântecului Noi în anul 2000 …uşor rectificate pentru conformitatea cu adevărul răsucit când pe tavan, când pe gresia-podea şi, nu în ultimul rând, pe verticalitatea peretelui. 😀

 

Dar noi ne potrivim

de

…fiindcă ne minţim,

Dar noi ne potrivim şi tot cu frica-n sân trăim,
Da, da.

Ce romantic, ce frumos…
Ne înjunghiem prin dos…

Ei uite, aşa mi-a venit să patinez pe versurile prea cunoscutei melodii. Aşa, cu raţiune şi simţire.

Dar noi ne potrivim încearcă din răsputeri şi din toţi bojocii să ţipe câte unii. Uită însă că nu sunt Cuore şi nici singuri pe lume. Că deh, perdeaua oricât de groasă, tot răzbate lumina prin ea. Cu atât mai mult cu cât o dai la o parte, doritor şi ritmic, ca să vezi ce mişcă pe stradă ocazie cu care praful şi deranjul se văd dincolo de geam. Şi-atunci, cu un instrument simplu, citesc invers mesajul/le plin de mirific şi feerie, ca-n poveştile de adormit şi legănat copii.

Frica. Frica e doar un efect. În spatele ei stau o mie de cauze. Dintre toate, printre primele locuri la femei, stau:

– puţinele oferte serioase şi nu încercările frivole, nici măcar lascive. Pe care numai fiecare femeie în parte le ştie. Şi nah, doar n-o să strige în gura mare: mai bateţi, bre, şi la uşa mea, dar mai cu putere că m-am săturat de curentul din fantă!

– singurătatea într-o societate meschină care le înfierează repede. Dacă-s singure, de ce sunt singure? Ptiu, ferească Dumnezeu, să fie şi vreo divorţată! Nu, nu, niciodată n-a lăsat ea pe Domnul, Domnul a lăsat-o pe ea! În plus, pe lângă c-o arată femeile proaste, ăăă,  lumea pe stradă, başca c-a gustat din sensul şi bună starea umbrelei! Rău e cu rău dar mai rău fără rău! Şi ce viaţă e aia fără un suflet lângă tine pe post de modelino-taurino, ăăă, bărbat?!

– violenţa&manipularea(psihică, fizică). Când vii acasă bate-ţi nevasta, că ştie ea de ce! Dacă nu te luam io, draq te mai lua!...şi alte vorbe de duh şi populare asemeni lor despre care s-a tot scris şi cu care se împăunează toţi masculii mai la dreapta de alfa şi colţ cu frustrarea. Multe muieri sunt fie terorizate de ce-ar putea să facă bărbatul la o adică, cum şi mai multe, cele mai multe, trăiesc drama păpuşii păpuşarului, fără ca ele să bănuie, vreo secundă, că se află într-o cloacă psihică, ba, cu determinare stă în umbra nucului sub care, se ştie, nu creşte nici iarba daramite o floare…

– aspectul fizic coroborat cu o stima infimă de sine. Nimeni nu-i perfect. O ştim cu toţii. Şi sigur că da, la femei funcţionează din plin să te priveşti dimineaţa în oglindă sau şi mai bine, oricând către o alta şi să crezi cu mânie, ăăă, mândrie proletară:  Io-s cea mai frumoasă/Sunt mai frumoasă ca (o altă)ea! Bine, mai e şi varianta cu sufletul! 😀 Să încerci tu, mascul feroce, să iei niţică distanţă, apoi mai vorbim despre bunătatea sufletească, altruismul sentimentelor şi mai ales, grija pentru tine! Să vezi atunci ce stâlp, ce gard, ce de frustrare…

– pierderea unui statut(financiar/material sau pur şi simplu, de vizibilitate-soţia soţului). Ei, da!  Pentru prima parte le zice bine Sorinel Pustiu: Tu nu mă iubeşti pe mine iubeşti portofelul meu! Pentru cea de-a doua…hehe, câte nu se visează soţia-soţului?! Câte lipsite de orice personalitate şi mai ales bun simţ,  ies în relief ca păduchele în frunte, ăăăă, bomboana de pe…tort ?! Exact aşa cum trebuie! Momentul tău, e momentul nostru! Şi io, şi io! Hop, şi io!

Frici ascunse. Sau mai bine spus, ascunse de subiect că de predicat nu mai poate fi vorba. Ceilalţi din jur, însă…văd şi aud. Mai ales când se exprimă şi se desfăşoară în lipsa unui „lui” oarecare, pentru că având fricile astea în suflet, spaimele în sânge, chiar că-l face un oarecare.

Mi-e foarte greu să cred, de fapt deloc, că „o potriveală” se nimereşte şi se suprapune pe frică. Asta e orice altceva dar „potrivelă”, ba. O fi interes, o fi contract, o fi, draq ştie ce, dar love mai pe marţi, când era Belgia!

Noi să fim sănătoşi şi la iubire groşi! 😀

ps. tratăm adecvat şi în acelaşi spirit şi partea masculină, că le au şi ei p-ale lor. Mai ales când nu ştiu ce vor! :D,