Discuţie de Bookfest

… mustindă de afiş.

Ajung şi eu astăzi la Bookfest. Dau o roată. O dau şi p-a doua. Pentru a 3-a, socotesc că-mi trebuie pauză. De tocuri. Până la ora lansării pe care o aşteptam, mai aveam timp de două ture şi-o altă pauză. Ochesc trupa de scaune aliniate în faţa podiumului deschiderii. Cu tot cu ceva roşu în background, că atât am fost capabilă să văd. Pe scenă, 3 stative, 3 microfoane şi nimeni. Pe scaunele de 5 rânduri, la fel. Nimeni. Iaca, aici e de mine, îmi zic, şi mă aşez graţios. Îmi desfăşor, pe scaunul din dreapta, tot arsenalul pe care-l car după mine. Geanta, geacă şi punga cu cărţile cumpărate deja. Mă  gândesc că dacă tot mă odihnesc, pot să şi citesc ceva. Bag mâna în pungă şi, pe pipăite, scot o carte din cele 4. Pe cea mai firavă la pagini şi sper din toată inima să nu fie şi la conţinut.

Mă scufund ba în rimă, ba în versul alb. Nu ştiu cât să fi trecut, poate 10-15 minute, când, la două scaune de mine, se aşează un grup gălăgios. 2 muieri şi un om, vorba olteanului. Şi mirifica discuţie de Bookfest începe:

– Ia o carte acum şi citeşte dacă te-ai aşezat aici! zice una din ele.

– De unde să iau, fată, o carte?! răspunde ailaltă. Abia aici mi-am ciulit urechile. Şi-am întors capul. Că, deh, eram în aprozar şi, în jur, numai legume!

Aşezată pe scaun ca găina în praf, continuă:

– Lasă-mă, fată, că decât o carte mai bine citesc afişul ăsta, că uite ce mare e!

Mi-am ridicat ochii şi am văzut şi io afişul …

Bookfest

Ne pricepem la toate

… dar cu adevărat, nu mai facem noi înşine nimic.

Un amic acum vreo 10 ani şi-a refăcut toată tâmplăria casei. Geamuri, uşi, tocuri. Totul. A muncit luni de zile aplecat peste lemnul straşnic de stejar. Cu lampa de benzină, ca mai apoi, migălos ca un chinez, cu rindeaua. Până ce lemnul şi-a recăpătat voiciunea şi planeitatea. Aşa s-au (re)născut cele mai frumoase geamuri cu tocuri verzi din cartier. Văzând ce-a ieşit, a fost o lecţie pentru mine. Târzie pentru ferestrele din casa mea dar la timp pentru uşi, pe care le-am salvat dându-le pe mâinile de aur a doi oameni în vârstă, care cu multă dragoste de meserie, le-au refăcut, una câte una. Şi pe care eu le apreciez cu toată inima iar celor doi, le port în suflet, recunoştinţa. Mi-ar fi plăcut să nu am regretul pentru ferestre, să nu „beneficiez” de tehnologicul alb şi plastifiat al termopanului. Cum spuneam, o lecţie. De atunci, însă, mă uit de 2 ori, gândesc de 3. La ce am versus ce primesc în schimb. Sau, pur şi simplu, la ce am şi pot să folosesc, acolo unde nu s-a mai folosit vreodată sau cel puţin, nu uzual.

Din ce în ce mai des observ, în jurul meu, oameni care se limitează, în viaţa de zi cu zi, strict la ceea ce e tipar. Că e tipar livrat din moş strămoşi sau conform noilor tendinţe(şi mă refer la orice soluţie de rezolvare a unei probleme în orice domeniu- de la casă până la pantofi, de la maşină până la mâncare ), nu conteză. Aşa ştim, aşa facem. Şi dacă nu ştim, plătim, că ştiu alţii cum şi ce.

Din ce în ce mai puţini îşi mai pun capul la contribuţie, şi, şi mai puţini sunt naturali în găsirea unei soluţii cât mai simple, cât mai adecvate şi nu în ultimul rând, cât mai puţin costisitoare. Mă amuză când văd cu câtă uşurinţă se acceptă rezolvări alambicate şi extrem de costisitoare, de ultimă „generaţie” creatoare şi tehnologică. De care de cele mai multe ori, nici nu e nevoie. Sau, cel puţin la nivelul tehnologic vândut. Clasic este exemplul telefoanelor mobile. Pe care le avem cu toţii şi ale căror funcţii le cunoaştem şi utilizăm poate, în medie vorbind, cam 20-30%. Fenomenul, însă, e multilateral răspândit.
Cândva(ptiu! Era să spun pe vremea mea! 😀 ) era o glumă: taci, că tu nu ştii că vrei!
Azi, cu aroganţă şi impertinenţă, cu agresivitate şi lăcomie, se întâmplă să ne fie vârîte pe gât soluţii pentru ei, nu pentru noi. Eliminare cauzei problemei noastre cu accent pe efectul/rezultatul pentru alţii. Dezvoltarea în mod alert şi tumultos a neputinţei noastre spre câştigul altora. Ne pricepem la toate  citind despre, doar prin-un clik.
Mi-e tare teamă că în ritmul ăsta o să auzim din ce în ce mai des expresia: aaa, da? N-am ştiut! Sigur că da, dacă trebuie… Urmată de-o aruncare-n focul care să ne conducă viaţa pe termen cât mai lung.

Greu mai găseşti omul, care cu modestie, să spună: dar mie nu-mi trebuieşte aşa ceva! Ce am, îmi e îndeajuns. Îşi face treaba pentru ce-mi trebuie.
Şi, şi mai greu, îl găseşti pe cel care cu focul minţii şi al vieţii vii, gândeşte o ieşire, găseşte o rezolvare, leagă cu o sârmă, repară/recondiţionează ce are. Care merge mai departe senin. Că lui îi e bine şi-i ajunge.
Oameni care ştiu că orice se poate şi pot. Care nu stau cu mâna întinsă si nu abandonează sau pierd, inutil, timpul sau banii. Pentru care totul există şi totul se învaţă. Pentru că, ieşind din tiparele construite de consumerism, au înţeles că nu modelul este cel pe care trebuie să-l aplice ci potriveala caracteristicilor sau însuşirile cu nevoile lor. Din cauza asta, rareori îi cuprinde disperarea. Mai mereu găsesc o cale. Dacă vor. Dacă merită. Îl fac pe dracul în 4, îl leagă şi să dezlegă, îl aruncă de 7 ori în sus numai ca să-l prindă răsucit.

Oameni cu două mâini ce ştiu şi vor mai mult de la ei.

ghivece-flori-cutii-conserve

De bună voie şi nesiliţi de nimeni

…vreţi să staţi la coadă pentru mâncarea voastră?

la coada

 

Poza-i făcută joi, la o oră de pauză de masă. Au trecut 25 de ani. Ce s-a modificat/schimbat?…

Atunci eram nevoiţi să stăm la coadă/zi pentru orice 100 de grame. Urăsc cozile. Poate de aceea consider că şi un covrig e bun. Cu tot cu gaură. Sau, poate unde mâncarea românească tradiţională e mai mereu prezentă şi în bucătăria mea.

Şi, la ce stau oamenii aştia la coadă…? De bună voie şi nesiliţi de nimeni la ceva ce (încă)le place.

Proba

…de contur.

Vine un coleg fericit nevoie mare că s-a tuns. Nimic special până aici dacă nu l-am şti şi dacă, nu s-ar fi lăudat:

– Băi, nene, am negociat cu ele!

Stupoare. Cerem amănunte. Le dă, mândru. Cocoş.

– Am întrebat cât costă şi când am aflat că-i tunsul 12 lei, m-am revoltat, nene! Am negociat cu ele să-mi tundă numai conturul!

Ne bulbucim ochii la chica lui. Măi frate, dacă-ar fi fost vreun chel, înţelegeam că-i dă contur, la spate, pe fâşia aia dintre două urechi u.şor clăpăuge. Frate, dar la claia lui de păr din care maturitatea n-a pierdut niciun fir, conturul se numeşte tuns!

– Şi cât le-ai dat până la urmă? îl întreb.

– Mai întâi le-am oferit 8 lei, aşa ca să am ce creşte, ştiţi voi, ca la turci. Io zic preţul ăl mai mic, ei zic p-ăl mai mare, până picăm la troc. Io am zis 8, fetele au spus 10, doar pentru contur.

– Şi?! întrebăm în cor cu mintea strânsă ghem de zgârcenia lighioanei din faţa noastră.

– Eeeee, le-am dat, până la urmă 12 lei, cu tot cu şpagă!

Mă uit către un coleg, prieten vechi de 20 de ani. Ne înţelegem din ochi.

– Sper că ţi-au făcut proba de contur… zic aşa într-o doară, privindu-mi unghiile ca şi cum aş fi avut o pieliţă netăiată.

– Ce probă de contur?!

– Păi, da! Că dacă n-a fost tuns, ci numai contur, există o probă care se face, aşa de la distanţă.

– Hai că faci mişto de mine!
Când să mă (în)jur că nici vorba, prietenul îmi sare în ajutor.

– Băh, mie-mi face probă de contur de fiecare dată! Mă pune să merg şi dacă cumva mi-a rămas vreun smoc rebel, frizerul mi-l taie numaidecât! Nu se există să nu plec fără să-mi facă proba de contur! Ba odată, când mă grăbeam, m-au întors de la uşă! Aşa se face când ceri numai contur!

– Ia mergi, măh, să vedem cum ţi-a dat conturul! zic ferm şi fără urmă de zâmbet.

Bagă capul între umeri şi face câţiva paşi. N-apucă să facă mai mulţi, că prietenul preia ştacheta şi-i dă loviturile de graţie, cu măiestrie, una după una:

– Ehe, ţi-a rămas pe dreapta…Întoarce-te, şi-l apucă de cot, răsucindu-l(ocazie cu care îmi face semn discret foarfecând din degete). Daaaa, uite, şi pe stânga ai două mai lungi. Ajung şi io cu foarfeca de birou. Băi, cât zici c-ai dat?! 12 lei???? Mâine trebuie să te duci la frizer să te tundă ca lumea că te faci draq de râs în troleibuz!! Sper că nu te mai duci la fete, că uite ce ţi-au făcut! Asta e, trebuie să mai dai bani o dată!
Până la bani, nene! Atât i-a trebuit.

– Băi, băi, nu mă lăsaţi aşa!

L-am lăsat să ne roage de două ori. Sigur că da, a dat(ca prostul) de 3 ori turul holului, dus-întors, şi-am tuns, în aer, vreo două pufuri de plop rătăcite pe holurile instituţiei 😀

Tristeţea pereţilor

…unei case.

N-aiba ştie, ce neînţelegeri de tot felul, ce calcule matematice şi financiare pot face ca o clădire atât de frumoasă să ajungă aşa… O ştiu de multă vreme, de când era ne tencuită, ruină, părăsită. Varul vechi, de praf căzător, strigau disperarea clădirii. M-am bucurat foarte tare când au apărut schelele, când au început să apară semnele redescoperirii.

Undeva, spre Hala Traian, în apropierea ei, pe dreapta venind dinspre Unirii, se află această casă. Acum, cu o jale cosmetizată de tencuiala proapătă, îşi urlă tristeţea pereţilor…

casa de la Hala Traian