Incapacitatea

de

…îngâmfarea şi prostia.

La un loc grămadă. Să fie cu moţ şi musca verde şi bâzîitoare, în vârf.

Îţi dai seama repede de ei. Iritaţi şi iarascibili. Lacomi şi pretenţioşi. Mai mult decât ceilalţi. Mai abitir ca ceilalţi. Să fie ei altfel, tocmai atunci când se cere uniformitate. Fofeze cu sfârleze, în viaţa de zi cu zi. Mereu cu şi pe „apucate-lea”, deloc cu construcţia.
Deviza lor e simplă:
Decât să spun ce vreau/ce-mi trebuie/ce e de făcut mai bine desfiinţez ce s-a făcut!
E mai mult decât o deviză, e un spirit transpus în viaţa de zi cu zi.

Incapacitatea li se citeşte din lipsa aptitudinii de a spune ce vor/ce trebuie şi de a raţiona mai departe de fraza emisă anterior de antevorbitor. Şi asta dacă au avut urechi de ascultat şi auzitul n-a trecut pe lângă ei ca boarea pe malul mării. Pentru că, în cazul lor, cel mai bun răspuns şi în cea mai bună situaţie, e reproducerea parţială a ceea ce s-a spus deja. Ca şi cum repetabilitatea le-ar aduce un soi de prestanţă, când de fapt, prin căderea zgomotoasă a cuvintelor în atmosferă, speră la  cuprindere  şi mimează înţelegerea.

Când nu le sună bine, când îi scoţi din tiparul lor, când sunt provocaţi ori să gândească ori să-şi spună punctul de vedere implicat şi aplicat, atunci…

Îngâmfarea e prezentă în şi cu fiecare rotunjire a buzelor întru pronuncţia cuvintelor. Cu pieptul aferent înainte şi atitudine ofensivă. Cât mai ofensivo-obraznico-nervoasă. E must să fie toate 3 laolaltă. Debitează dezinhibat. Uneori cu pauze ca la oratoria lui Cicero. Cu emfază. Uneori cu patetism. Cu pauze bine alese şi fîlfâit de gene, mimând consternarea. Ai zice că i s-a propus să pozeze nud pentru revista Şoimii Patriei!
Toate argumentele ce i se aduc, pentru ei, nu reprezintă altceva decât colacul de salvare de care să agaţe pentru a defăima şi denigra. Adică folosesc totul pe post de apă la moară! Ba mai mult, deviază cursul discuţiei ori ca să piardă fondul discutat în derizoriu, ori să ajungă pe tărâmul cunoscut de ei.

Când nu le mai pot cuprinde, când simt că sunt depăşiţi şi nici altele nu mai au zice, atunci…

Prostia îşi ia locul bine-meritat în căpşoarele lor şi recurg la argumentul suprem: jignirea. Cu golăneli ieftine de ţaţe de mahala. Mizând adesea pe reacţia la „prostioare” a auditoriului. Că vorba ceea: dacă nici cu secsul în gură, în mod direct sau aluziv, n-avem succes, atunci nimic nu e!

Îmi e tare „drag” de astfel de personaje. Te trag(măcar că încearcă) la nivelul lor. În mizeria lor. Normal că n-are cum se le reuşească decât dacă te laşi pradă emoţiilor pe care le provoacă conştient. De multe ori şi din păcate, însă, reuşesc, aliindu-se cu alţii asemeni lor, să facă altceva: din derizoriul stârnit de ei, să se piardă esenţa. Să se răsucească. Să se complice inutil. Să se amâne ca discuţie ori rezultatul să nu mai corespundă scopului.

Ca nuca-n perete

de

… în peretele Cinematografului Cotroceni.

Trec zilnic pe lângă. Mă oripilează. Nu clădirea părăsită, cu geamurile sparte, care n-are nicio vină. Ci nepăsarea care a pătruns prin ochiurile ferestrelor goale. Şi, ca nuca-n perete e ditamai afişul! Cine Dumnezeu le-a aprobat aşa ceva?! Cărui idiot i-a trecut prin minte ca funcţionalitatea acestei case să se facă numai pe parter iar restul să fie în paragină?! Oricine ar fi, îmi este clar, că afişul reprezintă idealul modelului circumvoluţiunilor pe care îi are pe creier. Plane, fără adâncime şi mai ales de gumă fie ea şi de cauciuc, că de materie cenuşie, nici vorbă!

vulcanizare

Trec zilnic pe lângă. La un pas de Podul Cotroceni, în inima bulevarrdului şi al cartierului. O ţigănie din prostie!

Diferenţele

de

…ce ne despart.

Am găsit casa asta la Adela Pârvu, pe care am descoperit-o de curând. Da, ştiu, casa este un restaurant. Dar nu contează.

De ceva vreme, tot am un gând referitor la noi, oamenii. Din ce în ce mai mult, am impresia că suntem despărţiţi în modul de a privi viaţa, precum a despărţit Moise apele. Diferenţele majore dintre noi cu privire la viziunea vieţii. Unii care vor să urce, alţii care vor să coboare. Suntem în contratimp. Din cauza asta, gandim, ne comportăm şi acţionăm diferit.

Am crescut la ţară, la bunici, până când şcoala m-a înregimentat. Am crescut desculţă. Pe pământ, în peri, cireşi, nuci şi-n dudul din fundul curţii. Şi, da, cu găinaţul jilav între degetele picioarelor. În vie, în lanul de grâu, în băltoaca izlazului. Am crescut în maieu. Pe la 3 ani, am căpătat şi-o pereche de chiloţi. Am crescut odată cu pâinea frământată în covată. Am crescut spălată în copaie. Am crescut alergând după curci, câinii curţii, porcii bătăturii şi plimbându-mă pe spatele cailor. Sigur că alergam şi găinile, cocoşul însă mă alerga el pe mine. Am crescut cu cântecul greierilor şi ciripitul păsărilor, în lătratul câinilor şi mugetul vacilor.

Chiaburi fiind, aveau de toate. Şi făceau de toate pentru a ţine gospodăria de 50 de ha. Cu oamenii cu ziua. Nu mi-a lipsit nimic, nu aveam nevoie de nimic. Confortul avea altă noţiune, alt concept, altă cuprindere.
Vacanţele tot acolo mi le-am petrecut. Nu aveam cum să nu mă întorc.
Am crescut în libertate. Pe care, peste ani, nici o regulă citadină şi contemporană n-a reuşit să mi-o înfrângă şi nici să mi-o ostoiască.

Oraşul are regulile lui. Şi cu toate că m-am născut în buricul Bucureştiului, vieţuirea de aici am citit-o repede. Mai întâi, m-au înăbuşit betoanele şi m-au asurzit zgomotele tramvaielor şi zarva mulţimii. Crescând am intrat în tumultul oraşului unde toate se învârt fix ca într-un iris de ciclon. Repede. Ameţitor de repede. Unde oamenii n-au timp să trăiască, unde ziua şi noapte vin prea iute.

Mi-am însuşit repede eleganţa mamei. Mi-am urmat calea vieţii, urmând principiile tatei.
Şi m-am adaptat. O adaptare de nevoie. M-am familiarizat cu necesitatea purtării măştile cerute de falsitatea „civilizaţei” pentru a putea trăi şi simula acceptarea noile valori. Parvenitismul. Ipocrizia. Materalismul excesiv. Aroganţa sclipicoasă. Dorinţa de putere. Kitschul şi trădarea de orice fel şi la orice pas.
Şi tot atât de repede, cu comparaţia copilăriei în minte, am înţeles că nu suntem la fel.
Unii nu pot să uite şi nu mai vor să se întoarcă vreodată de unde au plecat, cu spaima trecutului în tâmple, vor să urce cu orice preţ. Preţul libertăţii.  E definiţia lor pentru succesul în viaţă.
Alţii nu pot să uite şi vor să se întoarcă de unde au plecat, cu serenitatea trecutului în inimă, vor să coboare dispreţuind. Viaţa contrafăcută. E definiţia lor pentru a marca şi a reuşi în viaţă.

Revenind la casa-restaurant La Conac, interiorul ei, mi-a adus aminte de izul vremurilor de altă dată. Izul serenităţii la care m-aş întoarce oricând, înlocuind consumerismul inutil cu verdele din jurul casei, pantofii cu toc cu freamătul molicios al ierbii sub tălpile desculţe, reţetele ştiinţifice de orice fel cu aer aspru al gerului şi screşnetul lopeţii în zăpadă, poziţia socială cu libertatea bătăturii şi a naturii, costumele, pretenţiile şi diplomele cu pictatul pânzelor sau a lemnului încă viu.

Utopie? Probabil, posibil. Însă anii muşcă din mine cu înverşunare.

Povestea mea

de

…cu vişine de viaţă.

Plouă. Plouă de 3 zile. De 4 zile. De întreaga lună iunie.
Iarăşi plouă? aud când în dreapta, când în stânga întrebarea asta tânguită a deznădejde.  Şi-a deprimare. Şi-a nemulţumire. Pe ploaie! Auzi la ei, pe ploaie! Aceeaşi care se vor plânge de căldură, de soare. Şi de ninsoare. Şi mie îmi vine să râd. Şi chiar râd, aşa cum ştiu eu, cât să mă audă şi ştie toată lumea. Căci râd din suflet cu tot sufletul.

Plouă cu viaţă din cer şi eu mă vâr sub pilotă. Plouă şi mă bucur. Cu nasul lipit de geam. Plouă şi-mi udă grădina. E verde curat. Plouă şi spală colbul străzii. Aerul e respirabil şi clar. Plouă, şi-n ploaia asta e un ceva plin de speranţă. De azi şi de mâine.

Povestea mea cu vişine de viaţă? Sigur. Luni, când am venit acasă, i-am zărit pârgul. Dodoloaţe şi catifelate, atârnau cu ispită. Nu le-am dezamăgit în farmecele lor. La nimereală, i-am prins una. La nimereală, am întins mâna, ca un copil care fură. Mii de stropi, pe ceafă mea, i-au fost răspunsul. Picurii reci m-au imobilizat preţ de câteva secunde. Umpic de ciudă şi, mai apoi, umpic de zglobiu.

Şi-am mai tras de o alta, de mai sus, mai cărnoasă, mai rumenă şi parcă niţel cam obraznică. Şi-o cerea! Şi pomul iar şi-a scuturat crengile. Şi mi-a spălat ochii, şi buzele, şi obrajii. Mi-a răcorit gândurile strânse de peste zi. Mi-a domolit grijile.

De luni, e ritual. Acelaşi. Eu iau câteva vişine, el îmi răspunde cu ploaie.

Ploaia de Bun venit, acasă.

visine cu ploaie

Despre una, despre alta

de

…asta-i despre mine, despre tine, despre oricine, despre nimeni…

Fie ca forțele răului să se încurce
pe drumul spre casa ta.
George Carlin

Ascult o poveste. O Umbră a întunecat o minte.

Când faci rău, s-ar putea să-ţi fie bine. Dar, vezi tu, viaţa asta e ca o roată. Ce ai făcut tu altuia, se întâmplă să ţi se întoarcă înapoi. Şi, uneori nu oricum. Nu la tine cel păcătos. Ci la nevinovaţii de-ţi sunt aproape. Exact acolo unde doare mai tare, exact acolo unde neputinţa-ţi urlă în pustiu. La cel de lângă tine, care ţi-e mai drag. Jumătatea ta, copilul tău.
Poate asta e diferenţa dintre suflete. Unii se „joacă” crezând că-l ţin(bine)pe Dumnezeu de-un picior, alţii ştiu că Dumnezeu nu joacă şi nu se joacă cu negrul.

Când faci rău, sufletul şi ego-ul îţi tresaltă a bucurie sau poate doar a recompensă pentru ceea ce crezi că ai primit cândva. Dacă ai primit şi nu cumva, orbit de acelaşi ego, închipuirea ta a înghiţit neînţelegerea lucrurilor peste care ai trecut purtând ochelarii de cal ai propriului trecut care te-a dezamăgit. Sau poate a fricii să nu pierzi ce ai pentru care îţi revendici dreptul la proprietate. Intangibilă şi metamorfozată în simplu obiect neînsufleţit.

Când faci rău, nu ştii ce e în partea cealaltă. Vezi numai succesul tău dar el e la fel de provizoriu ca şi răul. Omul încercat şi smerit duce. Chiar dacă i se îneacă lacrimile în barbă, chiar dacă-i neştiut în problemele lui. Pentru el, amarul de azi e seninul de mâine. C-a mai trecut un hop, c-a mai izbândit peste un necaz. Şi cu fiecare dintre ele, adunatele necazuri, învaţă că nu (mai)are nimic de pierdut. Şi uneori, smulgându-i smerenia din piept, nici nu se mai pregetă de la ceva. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.
De aceea, înainte să fii făcut rău sau să te gândeşti să faci orice rău, e bine să te întrebi tu însuţi cât poţi duce şi dacă eşti dispus să plăteşti preţul. Şi mai ales, după regulile Divine, pe cine, al cui suflet, viitor şi destin ai sacrificat pentru bucuria sau fericirea ta efemeră.
Bucuria inimii şi tămăduirea sufletului stă în binele pe care-l faci, chiar dacă asta, uneori, înseamnă să nu faci nimic. Să nu întorci răul dacă chiar a fost, mai bine,  fă-ţi un bine ţie. Chiar ţie.

Despre una, despre alta…asta-i despre mine, despre tine, despre oricine, despre nimeni…

despre una despre alta