Manichiura hohotită

de

..şi alta cu acelaşi stil.

Intru în coafor pentru o manichiură. Mă întâmpină, cu zâmbetul profesionist şi întrebarea&completarea standard şi idem, manichiurista :

– Ce mai faceţi doamnă? Nu v-am mai văzut demult!

Bag şi io un zâmbet, nici vinovat, nici superior. „Bine, mulţumesc!” îi răspund.

La 2 paşi, pe o canapeluţă cochetă, o doamnă în vârstă ce ţinea capul aplecat spre în jos. Aşa cum stătea, puteam să jur că-i stăpână lui Tweety! Când a ridicat capul, după privirea glacială şi albastră, din bunătatea bunicuţei lui Tweety, nu mai rămasese nimic!

Am trecut şi mi-am văzut de ale mele, m-am aşezat cuminte pe scăunel, în faţa manichiuristei. Începuserăm o conversaţie convenţională şi banală despre vreme şi cum trece ea. Niciuna dintre noi nu se dădea în bărci şi dorinţe de vorbe. Dincolo de peretele de rigips subţire şi neterminat până la înălţimea tavanului, se auzea clar şi răspicat fiecare vorbă a doamnei, lansată în recuperarea nepovestitelor poveşti din viaţa personală. Cu 2-3 fraze pentru fiecare, şi-a tocat, pe rând, bărbatul, nurorile, cuscrii şi a terminat apoteotic cu vecinii de pe scară.
Normal, ea NU. Ea nu face d-astea. De niciunele. Ne bufneşte râsul. Pe mine şi pe Ramona.

– E clientă curentă? întreb şi io într-o doară. Ramona dă din cap între afirmaţie şi „vai de capul nostru”. „Ce-i face?” o întreb şoptit. „O pensează şi-i vopseşte sprâncenele” mimează Ramona răspunsul.

– Auzi, se aude strident intrigată vocea, sper că ai văzut cum am eu sprâncenele, da? Că sunt deosebite!

– Cum adică, doamnă?

Ciulim urechile şi ne ţinem respiraţia.

– Cum dragă, n-ai văzut? Sunt jumate groase şi jumate subţiri! Aşaaaaaa, ca la veveriţă!

veverita1

După răspunsul asta, şi eu, şi Ramona ne prăbuşim de râs. Câte sprâncene are veveriţa?! Iar comparaţia cotoroanţei cu o veveriţă…! Hohotim pe înfundate. Ne potolim după 2-3 minute. Din când în când, ne reapucă cu sughiţuri. Mă strădui să nu-mi mişc mâinile, însă Ramona stăpâneşte cu greu pensula cu ojă roşie:

– Mândro! Ai grijă şi râzi şi tu între două degete că mă dai cu roşul ăla până la cot!

*******

Săptămâna trecută vorbeam la telefon, pe hol instituţie, cu o prietenă. Taman ce-i spuneam, sincer şi hotărât, că nu-mi mai trebuiesc nici genţi şi nici pantofi, ba chiar argumentam trecând în revistă pe întregul şi tot arsenalul pe care, indignată, îl acuzam că mă dă afară din casă. Dacă nu întreaga populaţie mixtă de pantoafe şi genţi, atunci Manolo! Vorbind io aşa, îmi văd 2 pâlcuri de colege, a câte 2 şi câte 3, cum, încolonate intrau la Bibliotecă. Închid telefonul şi fiindcă nu le-am bănuit pe niciuna că-ntr-o zi de marţi le apucă subit, brusc şi ferm cititul, le urmez şi io mustind a curiozitate. Deschid uşa şi …

Sigur că da, abia am reuşit să mă stăpânesc la o singură pereche de pantofi din cele 30 de modele desfăşurate fără nicio neruşinare! Nu de alta, dar tot n-aveam nevoie!

crazy me

Montare

de

.. prin deconcentrare.

Nea Tomiţă nici nu putea exprima mai bine o astfel de activitate! Ceea ce, însă, e cu + la noi e că nici Nea Tomiţă n-a vrut să facă bradul într-o cameră cât baia!

La etaj, chiar deasupra băii mari şi generoase de la parter, de cca 8 mp declaraţi cu bunăvoinţa vânzătorului lăudătorului, există o cameră. Fiind la fel de mare şi de spaţioasă cu baia, la mutarea în spaţiul locativ, ne-am dus cu gândul că ar intra, d-a lungul pereţilor, vreo câteva dulapuri dar niciodată vreun pat. Deci, ne-am gândit la vremea aceea, că-i bună de depozitare birou. Ceea ce am şi făcut. Prima a intrat, pe post de birou, măsuţa de înfăşat(o masă autentică de lemn de brad, fără fiţe şi plină de noduri, dar îmbrăcată profesionist cu autocolant roşu ca focul). Pe care am scos-o mai apoi ca să facem loc şifonierului cu 5 uşi. Şi două corpuri de bibliotecă, genul de birou. Negre ca tuciul şi strâmte ca fusta pe care am purtat-o acum 2 ani. Apoi, am rebăgat măsuţa. După ceva timp, a apărut al doilea dulap- şifonier. Cu 2 uşi. Fragilul de PFL, i-am spus, un soi de piftie a mobilei. A apărut în pragul uşii camerei, că în cameră a intrat numai după ce am scos măsuţa. Pe care am băgat-o la loc. Sacii şi alte maşini de cusut, cutiile păstrate că aşa spune la garanţie, etc, au apărut în timp şi timpul a fost condensat.

Când credeam că acolo nu mai e loc nici de aruncat un ac, măsuţa a fost dotată cu un scaun directorial de Lidl şi, ca în bancul cu înghesuiala la Ştrul în casă, nişte prieteni ne-au oferit o canapea extensibilă de 2 locuri pe care n-am putut-o refuză. Desigur, pentru asta măsuţa a fost scoasă din nou, scaunul şi el, sacii şi cutiile, maşinile şi jucăriile, calculatorul şi pisica.  (Inutil mai să spun că măsuţa, din ziua aducerii ei, a fost şi este ca un adevărat Turn Babel!). Canapeaua a blocat şi ultima fărâmă de spaţiu, precum şi orice acces la fereastra dublă. Ştiam din start că nici nu aveam nevoie, nici loc nu era şi nici că extensibilă n-o să fie vreodată, sau mai bine zis, extensibilitatea nu rimează cu măsuţa, însă, cum spuneam, oferta era ofertă şi omul strânge ca furnica.

După ani de strecurat prin camera mică, ne-am gândit că ne era dor. Dor de muncă şi voioşie. Am cumpărat un aer condiţionat pentru ea. Între cumpărare şi viitoarea şi mult dorita adierea vântoasă în zilele caniculare, a stat, însă, un fapt minor: montajul. Care avea nevoie de acces la perete, la fereastră…şi până la amândouă.

Ne-au trebuit 2 ore, 7 nervi şi 2 degete prinse în diverse ca să ajungem la un rezultat convenabil. Holul s-a blocat, camera Mică a fost invadată, descoperiri arheologice am făcut şi nu în ultimul rând, şi baie la ora 1 în noapte. L-au montat. Ei au plecat, AC-ul stă mândru şi suspendat pe perete. Ca în orice astfel de activitate, timpul golirii unei camere este infinit mai mic decât cel al rearanjării ei. Numai cine a dezasamblat ceva(indiferent ce!) ştie câte piese i-au rămas în plus după şi cât de mult durează reinventarea până la refuncţionare sau refuncţionabilitate.
Un soi de socoteala de la ieşire nu mai e aia de la intrare, chestiune pe care inevitabil o aflăm în timpul vieţi.

Ceea ce s-a făcut în 2 ore, s-ar putea să se termine tot în 2. 2 săptămâni de ore.

bar-circle

 

În lumina acestor simple şi mărunte fapte de viaţă, pe care le apreciez cum îmi luminează ele cu fericire existenţa, mă reîntorc, voioasă şi optimistă, la spălatul geamurilor.

1 Mai, brazda

de

… şi câmpul.

– Mergem să tundem iarba la ţară, aşa c-un mic şi-o bere, de 1 de Maiu’?

– Mergem!

Plecarăm la ora când convenisem să fi ajuns deja. Nu-i bai, că am desăvărşit ajungerea, 3 ore mai târziu. Cu o performanţă de neegalat, cu o maşina de 65 CP care a funcţionat perfect, am făcut şi 60 de km în 180 de minuţele. Ne-am întrebat şi noi cum de-am reuşit minunăţia, explicaţia am găsit-o în magie, presupunând că n-am mers cu faţa cum credeam noi, ci cu spatele. E drept, ceva opriri am făcut, însă, nici prin umbra capului nu ne-a trecut, că am staţionat, în diversele locuri, cât alţii ar fi înnoptat. Într-un final, am ajuns la destinaţie. Ultima casă de pe mâna stângă a satului. După ea, când un câmp, când o lizieră de copaci, când un câmp, şi tot aşa.

– Unde-i iarba de tăiat, măh? uitându-mă lung în grădină.

– Păi, n-o vezi? şi face un gest larg şi amplu a disperare.

În gând, îi zic că văd numai lanul de băşina porcului, nici urmă de iarbă!

– Dacă tu zici…mormăi eu.

Păpădiile au căzut secerate cu rândul. Rândul fiecăruia dintre noi la jucării. Ca nişte copii mari ce suntem, ne-am profesionalizat inginereşte la brazdă. La o brazdă. După care, evident, fiecare, cu câte un pahar de suc fermentat de struguri în mână, dădea care mai de care sfaturi şi cu glas autoritar ne corectam unul pe altul. Din fericire, pomii au rămas neseceraţi. Au avut zile, zic io.

Grătar. Foc. Mici. Şi câteva pălării de ciuperci. Mai la ceas de înserare. Exact şi taman bun pentru ultima jucărie, un elicopter de 1 m şi ceva lungime şi vreun kil jumate greutate. Prima pornire a fost cu rostogolire. A doua, cu atârnare. Palele elicopterului făcându-şi loc, secerând extrem de uşor ramurile, într-un măr. De aici, am părăsit zona. M-am retras pe-o terasă într-un şezlong, unde am adormit la aer, ca un copil în landou. O oră mai târziu, aveam să constat că orice urmă de populaţie masculină era dispărută din bătătură.

– Unde-s?

– Pe câmp! Caută elicopterul.

Mi-am adus aminte de elicopterele pierdute acum 2 ani. O flotă de 3 elicoptere, teleghidate de alţi copii mari, atacaseră, peste case, pomi şi vrăbii, poliţia de la Udrişte. Au căzut toate la datorie şi nu a mai fost recuperat niciunul.

Diferenţa era una mică. P-ale le căutaserăm pe lumină. Am plecat şi eu, în ajutor. Pe uliţă, mi-am dat seama că o să-mi fie greu de reperat cele două siluete de 1,90 înălţime şi 140 de kile fiecare, darămite lighioana zburătoare!  După juma de ceas, i-am zărit cu greu, două puncte umblătoare în lanul cu lucernă de după câmpul cu brazde proaspăt irigate. N-am avut încotro şi-am luat calea până la ei. Am tot umblat vreun kilometru mai încolo, când, după încă un răzor şi două liziere de plopi şi noaptea se instalase de-a binelea, două luminiţe pâlpîiau, hăăăt în zare, lângă stâlpul de înaltă tensiune. I-am lăsat în bucuria regăsirii şi recuperării şi-am luat drumul spre casă. Nu pot reproduce gândurile pe care le-am gândit cu fiecare pas pe care l-am făcut şi care s-a dovedit a fi din ce în ce mai greu. Pământul umed se lipise de târlici şi el aduna continuu un altul. Pe uliţă aveam să constat că văd mai bine acoperişurile caselor, fiind cu vreo 4 spre 6 cm mai înaltă.
Juma de oră mai târziu aveau să ajungă şi ei, nămoliţi la fel ca mine. Numa pe jumătate, însă, fericiţi. Prietenul nostru pierduse la locul prăbuşirii elicopterului, căpăcelul obiectivului aparatului de fotografiat. Şi-am luat iarăşi! drumul arăturii! N-aveam mari speranţe, în bezna întunericului, să mai găsim amărăciunea aia de căpăcel dar aveam voinţă fără entuziasm! Twin in Peaks scria pe noi, aşa cum arătam, aliniaţi toţi 4 şi dotaţi cu lanterne şi luminile telefoanelor mobile! Mai lipseau sătenii, vazându-ne, să iasă în uliţe, care cu furca, care cu sapa, care cu vreo bucată de grapă!

Cum, când vrea Dumnezeu se şi întâmplă, după ce-am bătut toată semi-mlaştina, de unde picase magaoaia de zburătoare, vreun sfert de ceas, l-am găsit. Un Uraaaaa! lung şi voios s-a zămislit din piepturile noastre! Murdari din cap până în picioare, obosiţi spre sleire, ne-am întors victorioşi!
Pe drumul uliţei până la casă, ca să fie treaba treaba, ne-am împărţit în orb şi frăţeşte balegile ivite în drum!
Aha, niciunul n-a rămas fără de noroc în propria maşină cu care ne-am întors spre Bucureştiul iubit!

 

Meteora

de

…locul unde dacă n-aş fi fost, ar fi fost o mare pierdere pentru viaţa mea.

Meteora înseamnă „locul suspendat în aer”. Am ajuns la înserat. Numai la lumina puternică a farurilor de camion, ici-colo, imensele pietre îşi conturau maiestatea. Cazarea ne-am făcut-o la pensiunea minunată a Mariei şi a lui Manolo(da, sâc! 😀 ). De peste 50 de ani era afacerea familiei Mariei, o grecoaică înaltă cu ochi albaştri. Pensiunea şi, la mai puţin de 500 de m, restaurantul pe care-l păstorea mama Mariei, unde grataragiul, dedicat şi zâmbitor, era un ardelean de-al nostru, Marius. Ne-a gătit nişte suflaki(un soi de-a dreptul la fel de ca la noi de frigărui) minunat!

Dimineaţa ne-a surprins cu adevărata privelişte. Peste drum de pensiune se afla una dintre colosalele pietre. Peretele vertical se ridica înaintea noastră. La o înălţime apreciabilă, într-o fantă făcută cândva de apa mării şi desăvârşită de vânt,  mai multe cârpe fluturau pe-o sfoară. Aşa, am aflat povestea lor. Oricine are un mare necaz, întinde acolo un însemn, astfel, necazul se spulberă, omul se însănătoşeşte sau orice ce altă pricină se îndreaptă sau îmbunătăţeşte. Singura condiţie e ca ajunsul acolo să se facă prin forţe proprii.
Meteora cu mânăstirile ei: Grand Meteore, Sf. Ştefan, Sf. Nicolae Anapafsas, Rusanu, Sf. Treime, Varlaam. Încărcatura locului este una deosebită, nu poţi să n-o simţi până în buricele degetelor. În piatră, în apă, în aer. Oriunde te întorci cu capul şi cu gândul zidul nevăzut al smereniei, al credinţei şi al Existenţei Lui sunt acolo.

Nu am făcut nicio fotografie în inimile mânăstirilor. Aş fi putut, cu toată interdicţia dar nu mi-am dorit. În faţa altarelor, icoanelor, pereţilor pictaţi de o neasemuită frumuseţe, pioşeniei şi curăţeniei spirituale, mi-am dat seama că ele şi imaginile lor se păstrează doar în suflet cu porţile inimii larg deschise.

Sfintele sărbători de Paşti ni le-am petrecut aici, în aceste locuri deosebite aşa cum ne programaserăm şi cum ne-am dorit foarte mult. Slujba din noaptea Învierii a purtat specificul locului. În Duminicii Paştelui am văzut o altă Grecia. O Grecia înviată aşa cum se poate vedea din penultima poză.
Dimineaţa, Manolo ne-a întâmpinat Hristos a Naste! (reproducere auditivă)
Adevărat a înviat! i-am răspuns.
Noi am înţeles, el a înţeles. În aceeaşi inflexiune a credinţei.

Mi-aş dori să mă întorc cât mai curând acolo.

Acropole

de

…Oraşul de sus.

Sunt mii de pagini de carte, sunt mii de site-uri despre Acropole. Înşir doar trăirile mele, bucuriile mele şi mai ales, recunoştinţa mea pentru că am fost, pentru că mi s-a dat.

Am călătorit mult, cu părinţii mei, încă de la vârsta de 8 ani. Am avut ocazia ajung în Italia şi în alte ţări şi să văd rămăşiţele civilizaţiilor romane şi greceşti. În Grecia, în aceea perioadă, am poposit doar 5 ore, între 2 avioane. O cursă contra cronometru din care nu-mi aduc aminte mare lucru. După atâta vreme, m-am reîntors.
Din vale răsăreau câteva coloane. De la depărtare, privind rampa care trebuia urcată, îmi părea mai impresionant urcuşul decât coloanele din vârful dealului. Nu ştiu când am urcat, drumul şerpuit plin cu  vestigii, teatrul mi-au captat atenţia. Amfiteatrul, şi mai ales gradul lui de păstrare şi refacere, a fost primul semnal de interes pe care l-am perceput ca fiind mai mult decât o simplă bifare a unui obiectiv turistic. Am numărat peste 15 fotografii pe care i le-am făcut numai lui. Mi-ar fi plăcut să avem acces, să ne putem aşeza pe băncile circulare refăcute de marmură. M-am imaginat stând în faţa peretelui frontal şi privind cerul prin arcadele generoase… A fost începutul unei experienţe unice pe care niciun moment n-am bănuit că o să aibă un impact de puternic asupra mea.

Am urcat, în grabă, înaintea tuturor. Am întors capul la dreapta. Copleşitoarea imagine, la care nu mă aşteptasem absolut deloc,  m-a amuţit. Eram în faţa intrării numită Propylaea. Îmi depăşise orice aşteptare. Ruinele pe care le aveam în minte, nu se potriveau deloc cu imensitatea şi măreţia pe care le aveam în faţa ochilor. Apoi, au urmat toate celelalte : colonadele, monumentul lui Agrippa, templele, Erehtionul, Parthenon-ul .

Cartea albă, cartonată, a Legendelor Olimpului deschisă de copilul de 8 ani. Bucuria, savoarea şi vraja cu care i-am parcurs paginile poveştilor, curiozitatea pentru detalii şi încântarea cu care i-am privit desenele frescelor şi ale statuilor, misterul şi misticismul zeilor. Pe toate mi le-a reamintit într-un minut şi le-am retrăit pe tot parcursul vizionării. Legendele Olimpului citite cândva nu mai erau deloc legende şi poveşti ci o realitate vie şi magnifică.
Mă bucur că mi s-a dat să fi ajuns acolo şi eu.