…şi panorame.

Ca să fie bine, să nu fie rău.

Mai e umpic. Niţel. Acuşica. Mintenaş. 😀

… din spate. În traficul aglomerat.

O fi el începător, dar bag de seamă că nu se lasă mai prejos! După reclamă, are şi scule diverse şi destule…acuşica dacă nu-ţi deblochează broasca, vine să-ţi repare patul! Desigur, după ce te inundă vecina! Ai grijă Vărule că nici nu bănuieşti la câte-l poate duce capul ca să câştige piaţă şi dacă e şi cu experienţă, câte o putea face! Numai nu-i stârni concurenţa, că uite la el, mititelul, şi la reparaţii diverse se pricepe!

Reparătot.ro, un site în perspectivă. De perspectivă. De care toţi avem nevoie, la un moment dat.

… în primăvară.

Frumuseţe, delicateţe, culoare, viu, viaţă, bună dispoziţie, minune, reinventare, speranţă, bine. Asta cred despre orice verde de Natură, asta simt că-mi transmite.
Cu imaginea ei plec spre serviciu şi, tot ea, curtea , mă întâmpină, în aceleaşi note, la întoarcere.

…Nichita Stănescu

[…]Nu mă realizez deplin niciodată, 
pentru că 
am o idee din ce in ce mai bună
despre viaţă

Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii, 
dintre mine şi lei, 
dintre mine si insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere, 
bunăoara între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect, un păcat:
iau în serios iarba, 
iau în serios leii, 
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea, 
ca printr-un ochean, 
durerile lumii, războaiele.[…]

…în viaţa mea.

Ascult impasibilă diversele probleme. În şedinţa de dimineaţă. Azi am capul plin de gânduri de alt fel. Aud secvenţial despre unele şi altele. Unele îmi sunt cunoscute, poate prea cunoscute, de altele habar n-am. Primele le împart în cele două categorii extreme de abordare: corect şi pe câmpii. La celelalte nici nu-mi mai bat capul, nu le ştiu fiindcă nu trebuie să le ştiu. Mintea mea, azi, e cu totul în altă parte.

Îmi fac de lucru cu un breloc. Brelocul cheii sălii de şedinţe. Nici nu ştiu cum a ajuns cheia asta la mine, cred că nu are nicio importanţă. Răsucesc cheia pe toţi zimţii şi brelocul dreptunghiular, pe toate laturile. Timpul se scurge senin, la fel de senin ca şi cerul pe care-l întrezăream pe fereastră.

Şi, pentru că nu cred în coincidenţele întâmplătoare, în toată dezbaterea aprinsă dar ponderată în glăsuire, confund mărginirea cu nemărginirea a unei laturi a  brelocului, care împreună cu cheia cad cu zgomot pe masa goală. Lumea mă priveşte, iar eu, cu mina calmă, privesc spre şi prin breloc. Momentul trece, ceilalţi îşi reiau firul discuţiilor şi privirea mi se concentrează pe înscrisul pe care-l văd pentru prima dată prin transparenţa brelocului:

” Felul în care vedem problema este însăşi problema” Steven Covey

Tresar.

Iau pe rând toate întâmplările din ultima lună, mai precis din ultimele zile. Şi înţeleg pe deplin ce-a vrut să spună Steven. De fapt, chiar aşa e.

Problemele apar inevitabil. Şi fiindcă tot am tendinţa să percep lumea inginereşte, mi-a răsărit întrebarea : Dar chiar, problemele sunt altceva decât nişte ecuaţii matematice nerezolvate încă?

Şi m-am văzut în faţa unei ecuaţii
Inundată brusc de transpiraţii…

Ca pe vremurile copilăriei, însă, de data asta altfel, cu mintea de acum, fără alte frici colaterale şi induse. Când nu mai e  nimeni în afara de mine care să mă constrângă în vreun fel. Iar eu care pot să pasez problema sau să încerc s-o rezolv, s-o amân sau s-o ameţesc, s-o abordez cu frică şi sub pălăria catastrofalului sau s-o privesc calm şi sub cupola aproape a indiferenţei. Nu, ca provocare, mai deloc! Asta cu provocare e pentru cei ce n-au ce face chiar cu ei însăşi! Deci fără de provocări, că nu sunt nici la concurs şi nici nu am dorinţe masochiste să mă joc  „adevăr sau provocare” cu clipele din viaţa mea.

Problemele şi mai ales dimensiunile lor depind numai de noi, de modul nostru de abordare a lor, de cât suntem de dispuşi să le acordă timp şi răbdare, de fapt, de cât de mult ne mai dorim să ne mai implicăm într-un altceva pus pe nepusă masă care ne strică rânduiala de huzur din capul nostru. Că, în esenţă despre asta e vorba. Orice altă intervenţie şi piedică care ne perturbă din confortul propriu, ne dau aceea stare de iritare pe care, nu rareori, avem tendinţa s-o ducem la extrema apocaliptică. Vorba unei prietene: Vai, vai, vai, fetiţa din tramvai!

Interesant e că odată declanşată starea de nelinişte, starea de iritabilitate şi umflarea de-a surda a intervenţiei, nu facem altceva decât să ne amărâm singurei. Pe lângă situaţia intervenită, adaugăm chinul propriu al rezistenţei la deranjare. Ca şi cum am fi nişte coconi în dormitare. Rezolvare oricum se cere a fi făcută, scăpare rareori există şi dacă toate astea sunt de netăguit, dacă tot a intervenit „n-avem încotro” de ce ne-am focaliza pe dimensiunea situaţiei şi nu pe, cât mai degrabă, stabilirea necunoscutelor şi găsirea capacităţilor şi capabilităţilor de rezolvare?

Învârt a nu ştiu câta oară brelocul. ” Felul în care vedem problema este însăşi problema” .

A privi cu linişte sufletească orice problema, a ne aţinti toată gândirea spre ieşirea onorabilă, confortabilă şi inteligentă dintr-o situaţie nu e altceva decât exprimarea răspunsului nostru faţă de gradul de toleranţă pe care-l avem faţă de noi înşine şi, şi mai mult, arată cât mai suntem de antamaţi în viu.