…la luptă.
Am stat o vreme lângă un sfârşit. De când a început, toată lumea era conştientă de inevitabil. Ba mai mult, fusese rostit de buzele tuturor.
Un om la final care ştia, i se arătase sub toate formele. De la cruzime, până la nepământean. În sine, a primit vestea, la început cu resemnare, apoi, apoi i s-a iscat revolta şi s-a dat o bătălie. Un care pe care. O dorinţă de viaţă împotriva unui destin, a unei nemiloase boli.
Priveam omul în tăcerea vorbelor şi netăcerea schimburilor de priviri. Cu toată iubirea de viaţă şi în ciuda instinctul de supravieţuire, mintea i s-a raliat cu trupul plăpând şi chinuit, sufletul (în)frânt. Şi-a venit refuzul. Refuzul pentru orice. Un prag peste care n-a mai putut trece. Renunţarea şi-a spus cuvântul. Şi-acolo a fost capăt de drum. Pentru eternitate.
Aseară, am auzit o poveste. Despre o altfel de renunţare. Un orgoliu care, needucat şi sălbatic, şi-a pus amprenta pe un destin. Cu experienţa cealaltă în minte, a morţii, cumva în mintea mea s-a făcut o punte.
Renunţarea…
Acest cuvânt plin de colţuri la rostire, are tot atâtea şi în fapt. Renunţarea e, în viziunea mea, o cameră. Obscură. Nicio lumină nicăieri, un zbucium între pereţii şi colţurile ei, o lovire necontenită de imposibilităţi. O situaţie fără de ieşire. Sigur că orice are alternative, sigur, cu o doză de curaj suficientă şi la limită cu nebunia, se poate rezolva orice. Sigur că aşa e! Dar în orice nebunie intervine compromisul. Compromisul de a leza, de la pe tine însuţi, până la cei din jur. Nicio schimbare pe care o faci nu te poate privi doar pe tine, nicio evoluţie a ta personală, nu poate fi indiferentă celor din jur fără să-i marcheze în vreun fel .
Pe scurt, dacă vrei să rezolvi o situaţie, te vei găsi mereu la mijloc, fie vei fi prins moral, legal, vital, între ce vrei şi ce-ţi trebuie ţie şi reacţia/consecinţele celor din jurul tău, fie costurile rezolvării te depăşesc. Compromisul e la fiecare pas şi cinteşte ca o piranhaia ori din tine,ori din ceilalţi. Care mai devreme sau mai târziu, te sau/şi îi mănâncă de viu/vii.
Mi-am adus aminte de lupta pe patul de spital. Până când durerea nu s-a mai putut suporta. Când fiecare clipă devenise oră, când viaţa nu mai avea sens şi se chema orice altceva dar nu viaţă.
Mi-am adus aminte de clipe cunoscute când renunţarea a avut rol de evadare, de scăpare de compromisul cu care nu mi-aş fi putut dormi nopţile, cu care nu mi-aş fi putut trăi zilele.
Mi-am adus aminte de povestea auzită aseară când renunţarea din vanitate te aduce înapoi exact acolo unde ai scuipat. Lingând.
Merită să lupţi. Renunţarea e o ultimă alternativă. Când nu mai poţi trăi cu tine. La adevărata renunţare ajungi numai când nu mai nimic de pierdut. Ca o ultimă scăpare, ca un ultim abandon. Când nu-ţi mai trebuie, când totul devine plumb şi sub el eşti strivit ca o râmă de talpa bocancului. Când pentru demnitatea ta nu mai există un alt „de la început/de la capăt”. Când eşti una cu obscurul. Renunţi să te mai opui. Când nu merită să mai trăieşti aşa, când iubirea de viaţa dispare. Că nu degeaba, în DEX, a renunţa = a ceda. Cedare faţă de tine, cedare faţă de alţii. Şi nu pe termen scurt.
Din iubire pentru tine, renunţi la luptă. Nu-ţi mai trebuie, nu mai poţi duce. Tocmai fiindcă (încă)te (mai)iubeşti.
Şi-o apă se făcu totul
Din care n-a mai rămas
Nicio urmă de pământ….
