… ori mă sărbătoresc, asta-i întrebarea!

Pentru că la întrebarea asta mi-e greu să răspund. Ieri, cineva mi-a propus un program de nebuneli. Înşirându-l, nebunelile, prin prisma mea, s-au transformat în tâmpeli. Nu, nici măcar din vajnica curiozitate feminină, nu doresc să văd nici trupuri masculine încinse şi nici femei isterizate. Nu rezonez. Nici cu unii şi nici cu altele. Trupurile stau în umbra sufletelor pe care nu le cunosc. Isteria stă în umbra defulărilor pe care nu am cum să le înţeleg.
Cum spuneam, la întrebare, nu ştiu să răspund. Mi-e greu să mă trezesc într-o zi, un 8 martie anual, că sunt femeie, că sunt mamă. Mi-e greu să pretind că brusc, de la prima oră a dimineţii, până la ultima rază dintr-un asfinţit, sunt mai şi mai şi s-o ţin într-un chiot de sărbătoare a ceva care incontenstabil şi infailibil, asta sunt, asta fac, zi de zi şi ceas de oră.

Cu părul vâlvoi, cu ochii cârpiţi de somn, mă trezesc în fiecare dimineaţă pornind cu paşi nesiguri nu înainte de a-mi netezi cămaşa de noapte, cu gest aproape involuntar şi absolut inutil. Ce-a stat ghem toată noaptea, ghem şi cute rămâne. Din omul adormit, femeia se priveşte, în drumul ei, într-o oglindă. Părul capătă formă, ochii îi zâmbesc, e vie, e sigură pe ea, e frumoasă chiar dacă timpul e prezent şi el acolo în adâncimea ridurilor. E ea, şi atât.

Aş putea să scriu o poveste întreagă despre fiecare gest, fiecare picătura de apă care se prelinge de pe chip. Despre momentele când în armonie cu susurul apei, gândurile mi se duc spre mine, cea care sunt. Cu fiecare părticică, aşa cum e. Despre ritualul unui prosop moale ce alunecă strângând în el şi trup şi apă. Despre tandreţea cu care înşir culoarea roşie, un retuş, pe unghiile imperfecte ale picioarelor sau bucuria din zâmbetul adus de acelaşi roşu aprins pus pe unghiile mâinilor. Aş putea scrie despre fiecare gest pe care-l fac îmbracându-mă. Sau cum dau contur şi culoare buzelor. Şi poate, cel mai elocvent e momentul în care în tălpile se aşează fix şi ferm între pereţii pantofilor, când, cumva, aceea ultimă privire în oglinda, cu trupul şi piciorul drept răsucite, e martoră că totul e aşa cum trebuie să fie. Gesturile unei femei pentru toate esteticile unei Femei.

Pe drumul ăsta, Femeia nu-i singură. Mama intervine şi, cu ochii plini, îşi priveşte puiul. E acolo, între visele ei. Închide uşa binişor şi ca o nălucă, dispare. Soţia face cafeaua. Şi calcă cămaşa. Şi, mai apoi, femeia adună în palmele ei toată căldura soarelui, toată adâncimea mărilor, toată înţelegerea stelelor, le face amalgam a alifie cu miros de tandreţe şi mângâie. A trezire. Hai!
Închide ultimul nasture, netezeşte ultima cută a gulerului. Ultimă privire critică, pe care în drumul dintre nodul cravatei până în ochii lui, o preschimbă în Luceferi, iar Luceferii înfloresc în palma bărbătească care-o mângâie.

Cu ritualul meu de dimineaţă, mă sărbătoresc în fiecare zi. În fiecare zi, mă sărbătoresc privirile. Cele de dimineaţă, cele de prânz, cele de seară. În fiecare zi, pentru că sunt motivaţie, că sunt inspiraţie. În fiecare zi, Femeia, atunci când îi trebuie, ia. Mama, atunci când simte, dă şi primeşte. Soţia, cu tandreţe şi înţelegere, e şi e.

Nimic nu-i perfect aşa cum pare să reiasă din aceste rânduri. Nimeni nu pluteşte pe norişorii roz ai bunului trai şi al perfectei simbioze. Toate celelalte se strecoară printre cele descrise. Sunt acolo, de toate felurile şi-n toate culorile neluminoase. Dar pentru că cele scrise există şi nu sunt puţine, pentru că peste toate răzbate continuitatea, pentru că ochii privitorului sunt limpezi şi dragăstoşi, pentru că iubesc şi sunt iubită.
End of story.

…cea de începutul anului.

Două întrebări. Atât. În contexte diferite. În ce lume trăim?!

Prieteneşte şi amical, scuturată aproape părinteşte, de mai lipsea şi scatoalca de după ceafă, în plin avânt şi dorinţă mobilizatoare şi a altora, „cineva” m-a întrebat sec cu un zâmbet rictus, dacă cumva nu m-am scrântit să declanşez un întreg proces structural prin care să ne apucăm de muncă.

Efectiv, şi la propriu şi la figurat, m-am blocat. O avalanşă de gânduri, după ce stupoarea mi-a pârjolit fiinţa, au năvălit din sensuri şi de pe paliere diferite. Profesional, uman, moral, financiar. Şi nu în ultimul rând, vizionar. „Trăieşte-ţi clipa” este laitmotivul multora, prea multora. Nimic altceva nu mai contează, iar ziua de mâine mai întâi să vină, după aceea vom mai vedea ce avem de făcut. Şi dacă ne „încearcă” Dumnezeu, ne-om plânge cu gură de şarpe şi lacrimi de crocodil. Probabil într-o lume anormală cum este cea în care trăim, probabil zic, nu numai că n-ar mai trebui să mă mire mai nimic dar mai mult decât atât, chiar neţinând cont de ce se întâmplă în jurul meu, şi mă refer la cercul mai îndepărtat al societăţii, orice acţiune sau angajament luate în serios şi duse până la capăt, dacă nu sunt vizualizate ca fiind stupide, cel puţin merită şi sunt supuse descurajării.

Nu mi s-a stins bine năuceala primei întrebări primită acum 2 luni, că o alta mi s-a rostogolit pe scările minţii şi, colţoasă şi strâmbă, s-a lovit în mod repetat de pereţii când ai sufletului, când ai raţiunii. Fiindcă un neam apropiat, însă nu de sânge, este grav bolnav şi boala îi e chinuitoare, fiindcă prezenţa mea alături este necesară şi o consider firească, fiindcă ceea ce văd şi simt mi se oglindeşte pe chip şi atitudine, fiindcă, cu alte cuvinte empatizez şi sufăr de pe craca mea de apropiat dar spectator, ei bine, am fost întrebată de ce sunt eu aşa de afectată când nu e vorba de rudă de sânge şi nici din primul cerc al familiei.

La o asemenea întrebare, orice răspuns pe care l-aş fi dat, ar fi fost degeaba.

Pe lumea asta, cred eu, sunt 3 categorii în mod substanţial diferite, prin prisma trăirii unei întâmplări neplăcute, nefericite.

Cel căruia i se întâmplă şi nimeni de pe lumea asta nu poate simţi ce simte el, pe şi în propria lui piele.

Cel care îi este alături celui care i se întâmplă care empatizează şi îi e sprijin. Cu toată bunăvoinţa şi experinţa vieţii.

Cel care aude despre cel căruia i s-a întâmplat şi care poate să încerce un sentiment de regret sau, în cazul sufletelor meschine, manifestă bucurie a întâmplării răului altuia.

Dintre toţi, la timpul lor ce o să vie, căci o să le vie negreşit, cei care se vor frânge ca spicele sunt ultimii. Ei sunt cei care, pe furiş, privesc înciudaţi spre alţii şi-şi varsă neputinţa şi disperarea, după cum pot şi asta, în cel mai urât chip. Degeaba Dumnezeu le arată semne, în trufia lor, le vor interpreta mereu cu aroganţă. Nu ca ceea ce le lipseşte ci ca ceea ce merită sau au…

…a vieţii.

Sunt spectator.

De murit murim singuri, c-o moarte suntem toti datori. Lângă, cine ţi-e lângă? Şi de ce?

Capătul de drum n-are nevoie de nimic. Decât de-un trup. Pe care să-l ostoiască.

Să te ferească Dumnezeu ca ultimele clipe să-ţi fie dat să fii un vierme pe cearceaf.

Suferinţa n-are neam sau sânge comun ci doar o punte, grea, înfricoşătoare, între oameni.

Normalitatea uneori are faţa cinică a pragmatismului.

Lecţia deschisă a vieţii duce până când unghiile încă mai cresc.

… şi diferenţiaţi.

Broşa asta am primit-o, pe post de mărţişor, de la cineva apropiat şi drag.  Nu ştiu cum fac altele sau alţii, dar eu când primesc un dar, orice fel de dar, fie mărţişor, din bucurie, ca un copil, sunt curioasă. Mă strădui să desfac cât se poate de armonios, însă, spre final, răbdarea nu mai are migală. Să văd. Şi buchetul de flori îl duc instinctiv la nas.

Când am primit sâmbătă mărţişorul, m-am uitat la el. Gândurile s-au succedat repede, în paralel cu urările de primăvară pe care mi le făcea cel care mi-a dăruit-o.

„O broşă. Ce faină! O pot purta oricând. O pot purta la orice. Şi ce formă frumoasă are!”

Cu zâmbetul sincer de mulţumire pe chip şi ochii pe broşî, aşteptam ca interlocutorul să termine de urat ca eu să-i pot întoarce urările, când, o ultima frază, spusă cu convingere, m-a pus mult pe gânduri:

” De la mine, un mărţişor simbolic cu formă alambicată pe care numai acum pe post de mărţişor poţi să-l porţi!”

Bărbaţi, femei. Suntem extrem de diferiţi. Iar minţile noastre la fel de diferenţiate.

De multe ori greşim interpretând gândurile noastre ca fiind ale celuilalt. La care, ca în acest banal caz, celălalt nici nu s-a gândit. Ba chiar mai mult, gândurile mele au fost fix la polul opus spuselor lui.

Şi de aici, până la propria nemulţumire, e un mult prea mic pas nevăzut.  Dintr-un gest frumos, ne autorănim şi rănim şi pe cei din jur.

Odată, am privit un om timp de 3 ore. Vorbele repezi, fără să ştie, erau ca nişte „lovituri de tun”. Îmi străbăteau mintea , coborau pe şira spinării înfiorându-mi pielea ca mai apoi, să-mi explodeze şi să-mi înfigă mii de şrapnele în inimă. Pe unele le mai port încă. Nicio secundă, în aroganţa sa, nu i-a trecut prin cap că e altfel, cum, nici o secundă, în autosuficienţa sa, n-a recunoscut un alt aluat.

Nu e o întâmplare neobişnuită, asemenea ei se petrec zilnic altele. Unele dintre ele nu au urmări, însă, altele fac răni. Rănile neîncrederii, rănile necunoaşterii sau pur şi simplu, suntem asimilaţi experienţelor trecute, cu alţi oameni, cu alte întâmplări, ca şi cum, am fi cu toţii construiţi după acelaşi calapod, uneori (cel mai)strâmb.

… e timpul iertării.

Să nu te minţi pe tine însuţi. 

Să nu fii impasibil, indiferent.

În dimineaţa asta o experienţă personală m-a pus tare pe gânduri. Şi m-a luat prin surprindere prin caracterul ei unic. De unde, rememorând toate etapele întâmplării, m-am apucat să scriu.

Pentru a recunoaşte o greşeală îţi trebuie curaj. Pentru a cere iertare, îţi trebuie şi demnitate. Pentru a o face şi public, atunci curajul şi demnitatea sunt însoţite de onoare.

Cred eu că, în viaţă, te întâlneşti cu 3 feluri de cereri de iertare: cu căinţă, de conjunctură, în batjocură. Şi mai cred că, numai primul este, în esenţa, valoros şi viabil. Căci, a-ţi cere iertare fără conştientizare şi regret, însemnă lipsă de empatie şi, mai ales, din propria-ţi neconvingere, repetabilitate. Şi asta trecând peste falsitate. Ori, în cazul celorlalte două feluri, îmbrăcate doar de mantia declarativă, nu se poate pune problema nici a luări în considerare, nici creştineşte şi nici în relaţionarea umană.

Având, în capul meu şi inima mea, credinţele mele deja scrise, am aşteptat. Nimic sau nimic.

Când ajungi la capătul remuşcării, când declicul interior se produce iar nevoia de a fi iertat îţi răsare ca ghiocelul primăvara, ei bine, n-ai ce să mai spui sau faci. A-ţi cere iertare este ultima baricadă a unui subiect, a unei acţiuni, a unui fapt pe care-l l-ai făcut şi-l consideri reprobabil, te auto-condamni iar motivaţiile interioare sunt măturate curăţându-se calea conştiinţei rămând, pur şi gol, condamnabil şi regretabil doar faptul/fapta în sine. De aici şi dorinţa de schimbare imediată dar pe care rareori o putem şi afişa practic sau faţă de ceea ce s-a întâmplat deja. Cum s-ar spune, mortul de la groapă nu se mai întoarce. Şi atunci, tragi linie, ceri iertare şi taci şi/sau nu mai continui să faci. Nimic din anterior. Totul se consumă în interior cu căinţă. Până data viitoare când faci, din nou, o alegere. Poate atunci, conştientizat de propriile experienţe trăite, nu uiţi trăirea regretului.

nimic-ul celălalt are altă valenţă, altă încărcătură. E nimic-ul Vezuviului din care nu s-a revărsat frustrarea, el trebuie să se manifeste şi o face fără şovăială, pe aceeaşi muzică şi-n aceeaşi gamă, apelând cel mai ades la motivaţii iar acestea, de cele mai multe ori, îndreptate spre orice şi oricine altcineva. E falsa declaraţie mascată de un gest creştinesc sub care se coace puroiul neputinţei de sine. E nimic-ul social, uman. Se manifestă fără mustrare de cuget. A cere iertare fără remuşcare doar din pură convenţie sau, şi mai rău, zeflemitor, stoarce din om şi expectorează la suprafaţă, prin lipsa de corectitudine, prin minciună şi ipocrizie, esenţa răului, inumanul.

A cere iertare…e un gest pentru tine însuţi, în primul rând. E modalitatea simplă de a avea curajul să arăţi că-ţi porţi crucea şi asumi cioturile ei.  A-ţi cere iertare e modul prin care îţi iei un angajament, ţie.

De cele mai multe ori pentru un altul, e doar un panaceu de moment, iar cu cât suferinţa a fost mai mare, cu atât zâmbetul este mai amar. E o recunoaştere şi-o mână de empatie de la care se clădesc sau nu, alte relaţionări.

Reluând cu ochii minţii experienţa mea de azi, am realizat că iertarea cerută fusese făcută cu sinceritate. Public, cu trăire, cu emoţie. Însă…la temelie, o altfel de sinceritate. Mai degrabă, o îndeplinire a unui canon fiindcă, de luni,  începe postul Paştelui.

Am căutat în mine să văd ce simt. NIMIC. Am cercetat iarăşi. Tot, nimic. Absolut nimic. Pe el, s-a ridicat încet, încet, un strat subţire de compasiune în acord cu o învăţătură.

Sunt convinsă că orice declaraţie, orice rugăciune, orice filosofie neînsoţite de ulterioarele atitudini, manifestări în spiritul lor, sunt doar vorbe goale, poezii ieftine, logoree la o bere.
Un mod, în tandem cu nepăsarea creştina, de a te minţi pe tine însuţi crezând că îi poţi minţi la fel şi pe ceilalţi.
Pentru care, de fapt, nu mai contează.