…de 20.
De ceva vreme îmi trăiesc mai aprig clipa. Cumva, prin noianul de toate cele, mă bucur mai mult, cred eu, de ceea ce mă înconjoară. Cumva am reușit să dau mai multă importanță prezentului. Și ca niciodată, mi-am făcut planuri pentru mai târziu, mult mai târziu. Cu tot cu rațiunea posibilității de a se întâmpla orice.
La 20 de ani ai timp. Extrem de mult. Sau cel puțin așa crezi că pe 20 îl poți înmulți cu 5. Împărățești pământul. E criza, de la 20, a tinereții.
La 40 de ani ai timp. Încă. Însă începi să întrevezi marginea inevitabilă a lui ”prea târziu”. 20-zeciul de altădată s-a dublat. Dar mai e loc de încă o dublare. Deci, 4. E criza, de la 40, a maturității.
Cu cât te apropii de 50 cu atât începi să înțelegi că socoteala ta cu 4 nu îți mai pare că se potrivește. Că viața e așa cum e, că strângi de toate, că ele lasă urme. Vezi altfel perspectiva altor 20. Că ți-a crescut copilul mare cât tranșa de 20. Și brusc îți apare perspectiva altfel. Timpul îl mai măsori o dată. Altfel. În timpul cât mai crește un copil. Timp pe care nici nu știi când a trecut. Și când mai privești și spre media de viață…
Prevăd și criza de la 50. Criza în care pășești în vâltoarea descendentă. Până când ea ne va despărți.
Te uiți în spate. Altădată îți părea că ai trăit. Nici urmă de regret. Că s-au întâmplat destule ca să fii mulțumit. A fost cât a fost, le-ai trăit, le ridici în slăvi p-alea bune, ți le asumi p-alea rele, tragi linie și te arunci cu capul înainte în ”fie ce-o urma, cât o urma” chiar dacă mâine.
Până ajungi să fii conștient, de după 50, de următorul tronson întreg de 20. Junghiul regretului dă târcoale. Te îmbie la mai mult. Nu la avut cât la făcut. Devii hulpav. Să fie. Să mergi. Să faci. Să existi. Cu ai tăi. Cei care-ți sunt aproape. Care au fost lângă tine când ți-ai oblojit rănile. Poate nu întotdeauna dar au rămas, aici, acum. Deci, altfel. Că sunt atât de multe nerânduite. Și cu cât ”s-apuci” îți năpustește mintea cu atât sfredelul regretului se înfige mai tare.
Stau pe o piatră și dau, ca un copil, din picioare. Niciuna nu se mai potrivește. Nici ca atitudine, nici ca gândire. Piatra e bornă, copilul speranța. Mai faci o dată calculele. E certitudine că ai trecut vârtos de jumătate. Ce-a fost mult s-a întâmplat. Restul e fum. Și fumul nu întotdeauna ajunge departe. Nici măcar pentru încă un segment. Că viața nu e matematică în segmente de 20 e doar o dreaptă mărginită.
Așa că, revin. Azi. E frumos. E bine. Pot. Sunt. Înțelegi?
Normal ca inteleg. Prezentul. Dar viata mea nu se imparte in zecile astea de ani, m-ai pus pe ganduri sa ma intreb ce faceam eu la zecile alea de care zici si nu stiu. Nu stiu fiindca anii mei is gestionati altfel, granitele sunt clipe: clipa cand a murit tata(eram copil), clipa cand am terminat facultatea si am ales repartitia, clipa cand am nascut copilul dorit, clpa cand a murit mama, clipa cand m-am pensionat, clipa cand copilul a plecat departe, clipa cand s-a nascut fetita lui. Intre aceste clipe este viata mea despre aceste intamplari. Nu regret, dar zic ca am dat prea multa atentie profesiei, 34 de ani a fost pe primul plan aceasta, meseria, perfectibilitatea, munca de noapte si apoi, visele despre munca mea care, mai tarziu, imi spuneau ce-am zis mai sus: a fost prea multa atentie intr-o singura directie. Eu n u am avut timp sa fac lectii cu copilul meu cand era mic, tatal lui o facea. Doar in a XII-a nu am mai facut nimic decat m-am ocupat de pregatirea lui, asta mi-e consolarea. Chiar acum, cand scriu, m-a sunat, erau pe drum, nu mai are alt timp decat in masina sa vorbim, sa ne vedem, dar e bine cand stiu ca ei sunt bine.
Inca ceva, nu ma gandesc niciodata la capatul liniei, nu constientizez, ma simt nemuritoare.
Ciao, Ana!
Eli: normal ca n-am constientizat cei 20 la 20 ai mei. Nici la 40. Si nici acum…
Doar ca mi-am dat seama de perspectiva ramasa, cam tot atat cat mi-au trebuit s-o ridic pe Mica.
De aici sunt segmentele, din ce-a ramas.
Evaluate prin prisma rapiditatii cu care Mica a crescut mare.
Normal ca reperele sunt altele. Cu totul altele, ca doar nu am numarat din 20 in 20. Probabil, adica cert e ca nici eu nu mai stiu ce si cum faceam la anumite varste si ca am repere…intrarea la facultate, primul job, moartea bunicului, a unchiului, a tatei…
Eu am avut timp. Sa fac lectii, sa ma joc cu ea, sa, sa si sa. Am fost impreuna una cu alta.
Tocmai d-aia vad ce-a ramas pentru mine ca fiind un segment. Segmentul cat faci mare un copil.
Pai da, se schimba rezolutia. Eu mai de mic. Depinde de situatie. 🙂
Dumi: da 🙂