La îmbinarea dintre

…mare şi munte.

Voula, zona metropolitană de sud a Atenei, se află la 16 km de centrul orașului. Pe coasta Golfului Saronic, la poalele de sud-vest a muntelui Hymettus. Accesul către ea s-a făcut de ne-au ameţit spiralele drumului naţional. Ioana(GPS), fără de care ne-ar fi prins Paştele căutând, şi-a căpătat respectul nostru cu această ocazie. Apoi, am dat de rampele străzilor pe munte. Cu înclinaţia lor, cauciucurile sfârîiau pe asfalt iar maşina, în I-a, părea că stă pe loc şi asta într-o poziţie suspendată.

Ne-am cazat în unul din apartamentele vilei de unde, dimineaţa, Voula aflată perfect la îmbinarea dintre munte şi mare, ne-a încântat cu priveliştile ei.

Un orăşel de munte

Grecia

…ARahova.

Exact! Aşa ne-a frapat şi pe noi asemănarea numelui, însă, fără de asemănare a locurilor. Un orăşel de munte parcă deprins dintr-o carte cu poveşti. În miniatură fără să fie miniatură.

Un cot de stradă care nu numai că ne-a plăcut mult dar aproape că ne-a prins noaptea plimbându-ne. L-am parcurs aproape de două ori. Ne-am oprit la fiecare colţişor de unde răsăreau, spre vârf de munte, alte străduţe la fel de fermecătoare. Popasuri ca cele din poză, cu pernuţe şi floricele, pe pervazul exterior al ferestrelor mari. Casele cu balcoanelor lor generoase din care nu lipseau florile. Flori de toate felurile şi ghivece aşijderea. Comercianţi cu marfă de tot felul şi în special, cele locale. După ce-am savurat, în cântecele de păsărele, o cafea, ne-am făcut câteva cumpărături din cele ce ne-au înghiontit la inimă, am repornit la drum.
Bun-gust, curăţenie, un peisaj sublim, viaţă, ARahova.

Oala acoperita

…nu da in foc.

Ca tot m-am aflat, de curand, in weekendul oalelor, s-al cratitelor, s-al conservelor. Cumva am facut punte intre oala sub presiune, oala cu capac si oala cu aburii nestopati si relatiile noastre. Mi-a venit in minte si proverbul bine-cunoscut.

Relatii sub si la presiune, relatii acoperite sub capac, relatii libere in vointa proprie. Razboiul, compromisul si dezvoltarea sunt adjectivele pe care le-as atribui fiecareia in parte.

Am cunoscut o gramada de cupluri a caror relatie a fost si este intr-o permanenta galceava. Un fel de-a fi in care scopul principal biruinta obstacolelor vietii, si-a mutat gardul din exterior, in interior. O competitie continua si obositoare, de a carei deprindere nu se mai pot dezbara. Doi ibovnici transformati in doi dusmani ce se desconsidera si se pandesc reciproc. Oficial, declarat si nedisimulat. Oale sub presiune care suiera necontenit.

Am cunoscut si mai multe cupluri care ori isi tolereaza defectele, ori, sub egida compromisului cu ei insasi, au facut pact avand un singur scop comun si anume siguranta. In fata nevoilor primare sau in fata altora – familie, societate, gura lumii la modul general. Le confera un statut, un acoperis d-asupra capului, un trai confortabil. Cum a suporta nu inseamna si a accepta, cum compromisul cu sinele nu inseamna metamorfoza ADN-ului, relatiile fierb incet fara ca „lumea” sa stie, exteriorul sa vada. Soarta acestor cupluri se indreapta fie spre singuratatea in doi, fie spre autoamagire(resemnare reciproca), fie spre saritul capacului in tavan.

Am cunoscut, destul de putine, cupluri in care partenerii se stimuleaza reciproc. Al caror aburi se imbie in arome. La care cuvantul compromis este sub egida unei normalitati complementare si, uneori, total diferita de normele sociale obisnuite(declarate de cei mai multi dar insusite de foarte putini) fara ca acest lucru sa-i tulbure in vreun fel. Normalitatea personalizata in normalitatea lor. Atunci cand i-am cunoscut, am inteles ce inseamna diversitatea umana si mai ales completarea. Asumarea a ceea ce este si mai ales cum este fiecare si gasirea celuilalt partener dupa chipul si asemanarea lui. Completarea in asemanare. Si, cum notiunea de libertate si libera alegere capata sens si fapt. Oala fara acoperire, fierband molcom, intru acceptabilitatea impartasita.

Oala acoperita nu da in foc, capul plecat sabia nu-l taie, doar doua exemple de proverbe -vorbe, in care de mici invatam sa supravietuim, vietuind,  in minciuna si obedienta.

Corectitudinea

…noastra, cea de toate zilele…

Ferma animalelor. George Orwell

Toate animalele sunt egale.

Regula care se transforma in:

Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decat altele.

Orwell a avut ca inspiratie situatia politica din URSS si transformarile istorice pe care le-a surprins cu ocazia revoluției comuniste din Rusia.

De cand am citit cartea, am vazut filmul, posibilitatea repetabilitatii, dincolo de punctualitatea istorica descrisa de autor, mi-a ramas ancorata in amintire. Oriunde. Oricand. Orwell, cu sau fara de stiinta, a surprins magistral natura umana a celor ajunsi la putere impreuna cu acolitii lor, indiferent de ev si epoca. Valorile dispar, nazuintele sunt doar pentru interesul personal si maduva oaselor are consistenta rusinii si a dezonoarei. Cum indignarea dispare, caci(nu-i, asa? )in viata, nu e totul sa castigi ci sa participi la castig. Poate Orwell, n-a putut ori n-a stiut, insa, geniul lui ar fi fost desavarsit daca ne-ar fi descris si papusarii slabiciunilor umane. Cei care aleg marionetele puterii. Si cum se folosesc de ele, aflandu-se in spatelor lor, a celor care isi pierd controlul si ratiunea. Tiparele disponibilililor si ai dispusilor compromisului.

Necesitatile multimii palesc in fata a celor putini si alesi. Bataia pentru putere, vizibilitate si avutie, este un schimb ciclic al istoriei in favoarea altora care satui de margini folosesc multimea ce-si muta speranta de la Dumnezeu si Cer la unul/unii dintre ei. De fiecare data, multimea este tradata. Curajul si idealul mor o data cu eroii ce s-au sacrificat in tumultul schimbarii fiind singurii capabili si dispusi la jertfa si cu ei, orice promisiune si speranta a celor multi.

Ne indignam cand, la orice coada/situatie ne-am afla, fie la plata de taxe, fie la nu stiu ce ghiseu de unde sa scoatem vreo adeverinta, la dentist, la doctor, la coafor, ba poate si la popa, ca de notar si avocat nici nu mai vorbesc, vreo alta sau vreun altul se baga in fata sfidandu-ne. Fara jena. Fara remuscari. Vociferam. Uneori cu pumnul ridicat, alteori doar din varful buzelor ca sa nu se supere cumva oficiantul ghiseului, al biroului ori al frezei/stetoscopului, etc.

Mania si dispretul, insa, dispar ca prin minune cand ni se ofera noua insine oportunitatea. Si aici, ne diferentiem. Constiinta si corectitudinea fiecaruia dintre noi ne dicteaza alegerea. „Desteptii”” apuca, „prostii” au constiinta.

Vorbeam acum ceva vreme cu un prieten. Degeaba citim carti. Nu pentru citate sunt scrise si nici pentru „imbogatirea” culturii noastre pe care s-o vanturam in in fata altora, ci pentru intelesul simplu ca nimic nu s-a nascut cu noi, ca totul e repetabil si modelul de resfrangere asupra noastra e acelasi. Ca numai de noi depinde evolutia acestei specii, de mii de ani neevoluata in caracter.

Trist. O viata ca sa vietuim. Inca o zi. Acoperind Onoarea cu petele de pe obraz.

Vremea ţuicii

…a venit,
Toamna in iarna a sarit…

N-am nimic cu ploaia ca e buna si ea la ceva.(Da, da, la numarat credite si datorii! 😀 ) Dar cu frigul…poafai! Cum am rezistenta stricata si nefunctionala de vreo 4 ani de zile, adica sunt un fel de AC uitat in functionare, indiferent de anotimp si incinta, frigul e tot ce-mi mai lipsea! Toate extremitatile imi sunt declarabile: gheata la mal!

Frig si ploaie = trafic tip rugby. Ceea ce s-a intamplat caci iarasi isi uda masinutele desuurile si soferii par ca oricand sunt gata sa isi ia autoturismele in brate sa le treaca balta. Nimic nou, poate doar doza de rabdare pe care ori ti-o impui ca sa nu dai de alte belele, ori ca romanul intr-o vesnica resemnare, satul si plictisit, parafrazezi din varful buzelor: cum da Domnul! In una din intersectiile prin care n-am reusit sa trec sa fac stanga nici la cel de-al 3-lea semafor fiind si prima masina, am cugetat adanc, privind printre stergatoare : Hehehe taica, vremea ţuicii fierte a venit! (de unde si titlul in consecinta).

Apoi, ca o cascada mi s-au rostogolit gandurile…ciorapei flausati si pufosi, miros de cuisoare cu tuica aburinda, manute pe cana incalzindu-se…pilota…pisici la picioare…somn… Unde, mama lu’ Stefan cel Mare, ma duc io azi si injur in intersectia asta, cum nici Ferentariul n-a auzit si nici pomenit?!

Cam cu aceste paradoxuri am intrat in sedinta de dimineata…de unde si interesul meu frematator dar lipsind cu desavarsire pentru problemele de serviciu…Amin!

cozi si ploaie

deprimant