Taguri Arhive: oameni

O mână spală pe alta

de

…şi amândouă te „fak” de nu te vezi.

Din ciclul „eu nu sunt aşa„.

Cam aşa se definesc zilele noastre. Şi ce-a fost odată nimic nu se (mai)aseamănă. Când o mână spăla pe alta şi amândouă obrazul.
Mă uit în jurul meu. Nu, nu la televizor, nu e nevoie, se întâmplă în real, lângă mine, cu oameni cunoscuţi. Disperarea pune gherele reci pe caractere. Dacă n-au fost decât himere, atunci se înfrăţesc cu disperarea şi nasc mizeria umană. Dacă sunt şi au fost vreodată, atunci disperarea îi frânge ca pe surcelele uscate. Toată lumea vrea să scape de tăvălugul care nu mai ţine cont de nimic. Totul tinde spre blocaj.

Dau ochii roată. Şi iarăşi am aceea stare ca şi cum aş urmări un film când cu încetinitorul, când într-un ritm alert. Privesc cum ştrengăria a fost înlocuită de şmecherie vulgară/păcătoasă/infracţională. Cu chip candid şi zâmbet cald, oamenii se fak unul pe altul. Pe rând, cu răbdare, se pândesc. Ce pare bunăvoinţă sau renunţare e doar calcul. Rece, cinic, mercantil. Pândind momentul propice, exploatând sensibilităţi sau vulnerabilităţi, ca nişte prădători aşteaptă victima.

Relaţiile umane, interumane s-au modificat drastic. Extremismul a pus amprenta pe noi. Totul sau nimic. Mort sau viu. Eu sau alţii(ceilalţi). Niciun sentiment nu mai este atât de profund cât să atenueze latura animalică, fiara din noi. Niciun an de civilizaţie, niciun act de cultura, niciun snop de reguli de orice fel câte au curs de-a lungul istoriei n-au reuşit să înăbuşe fiara care astăzi se înalţă, azi mai abitir ca ieri,  în noi.

Privesc un răsărit. E cald, fierbinte, portocaliu. Ar fi trebuit să-mi placă. Dar azi mi se pare oglinda celui de pe Pământ. Prea sângeriu.

Copyright: www.LuchianComsa.ro

Cafea cu zaţ

de

… n-am mai băut, cred, de ani buni.

Zilele trecute am primit una. O cafea cu zaţ , de ibric. Pe care am băut-o, vorba cântecului. Nostalgie, gust aparte, un „altceva” demult uitat. Cum cana mi-a fost din dotare, am plecat cu ea înapoi în birou, unde mă aştepta „treaba”. N-am apucat s-o vântur prin apă, s-o spăl de resturi. Cum-necum, a rămas acolo în stânga mea. Poate o oră. Poate două. Un timp. La un moment dat, mi-am ridicat privirea spre ea. Drumul zaţului era acolo cu toate cele ştiute.

Şi, mi-am amintit. Mi-am amintit de vremuri uitate. De nechezol. De speranţele dintr-o ceaşcă de „cafea” întoarsă. De ritualul băutului, „încă puţin”, de pata lătăreaţă a serveţelui pe care întorceam cana. De aşteptare. De nerăbdare, „până să se aşeze”. De tinerele şi năroadele, chiţăitoare şi mai mereu zâmbitoare, ce întorceau ceştile de cafea cu speranţa ivirii alesului printre haosurile oculte ale boabelor mărunţite. Cu ce literă, dacă e blond sau brunet, dacă e la ceas de seară sau oră de vară. Cu teamă, şi de necazuri, întrebam. Şi de examenele care băteau în poarta sesiunii de primăvară-vară-toamnă. Învârteam, răsuceam cana în neştire până când se potrivea o literă, o figură, un drum sau punctul era alb aducător de noroc, iar pe cele negre ce le număram ca zile/săptămâni de aşteptare. Ne prosteam una pe alta ştiindu-ne fiecare una alteia păsurile şi visele. Ştiam şi asta, dar noi, fetele, vroiam să auzim ce ne doream.  Că vine, că trece, c-o să fie bine. Făt-Frumos, necazul, examenul. Era un mod de a născoci speranţa în vremuri tulburi.

N-am mai „ghicit” şi nici n-am mai auzit prin preajma mea, de ani buni, ca cineva să se mai îndeletnicească. Habar n-am unde a dispărut(şi nici când a dispărut) obiceiul sau „ocupaţia” asta. Poate cu inventarea primului filtru de cafea. Poate cu tehnologia care-ţi aduce zilnic câteva horoscoape. Poate cu „specializarea” în domeniu a Mamelor Omida din casele lor cu turnuleţe. Poate…unde cafeaua e pe toate drumurile mall-urilor. Poate…unde nu se mai strâng prieteniile decât virtual…

Am privit dâra de cafea. Şerpuitoarele forme mă ademenesc să mai „ghicesc” încă o dată de dragul vremurilor de altă dată…

cafea cu zat

Dincolo de munţi, văi şi dealuri

de

…suntem noi cei care populam peisajul.

Şi zilnic văd şi experimentez „dorinţa de schimbare” a noastră. Cum toţi experimentăm, de altfel, în orice intersecţie. Din lucrurile simple, perpetuee şi cotidiene. Oi mai avea la minte şi la purtare 17 ani, însă, NU mai cred în basme.
Rocada intereselor joacă la ruleta manipulării. Başca, ieftineală la jetoane 😀

noi2

noi

noi3

 

N-am mai apucat să fac şi a patra poză. Trebuia să fiu atentă, mult prea atentă, cum să rămăn netamponată în nebunia asta. Căci după ce cele 2 tramvaie trec, ambele şine, fie una în contrasens, s-au populat cu maşinile celor a cărora nesimţire a depăşit demult cota de avarie.
Mai vorbim de valori? De respect? De normalitate?

Dincolo de munţi, văi şi dealuri suntem noi aştia mulţi care (nu)vrem şi nici nu putem fi ca într-o „o ţară ca afară”.

Iluzia bunăstării

de

…ca-n viaţă!
Ce crezi că laşi în urmă, te aşteaptă înainte.

 

iluzie1

Militari Vest. Am trecut întâmplător. Am oprit, am pozat. Un ansamblu nou vis-a-vis de (vechile)cămine de nefamilişti ale Prefabricatele Vest. Ce-a fost în capul investitorului, e treaba lui. Ce-a fost, însa, în capul cumpărătorilor e altă treabă. Să stau faţă în faţă cu nefericirea şi sărăcia şi…frica. Da, frica propriului viitor de care nimănui nu-i pasă, ba dimpotrivă, toţi îţi vor binele. Să ţi-l ia.

Nu, acestea(nefericirea, sărăcia, frica) nu sunt tăcute. De la rufele spânzurate la geamuri până la boxele pe pervazele lor. De la mirosurile pestilenţioase până la ocarele din mizurile noapte. De la mâncarea lor pe masa nouă şi lăcuită până la capoatele cu flori ale nevestelor cu bigudiuri în cap sub baticuri sau fileuri roase de timp. Stresanta imagine zilnică nu sapă în conştiinţa fiecăruia ci în frustrarea fiecăruia.

Iluzia bunăstării măsurată zi de zi de imaginea din faţă naşte pe „nu-mi pasă” la tandem cu „aşa merită”. Acutizează scărba, nepăsarea şi disperarea.

Mă amuză că fiecare mutare a celor din stânga reprezintă pentru ei „un nou început”. Probabil, plătit cu bani grei şi rate multe. Mă amuză şi totodată (mai mult)mă întristează. Saturaţia realităţii zgomotoase şi mirajului noului vor ieşi, în ani-pierduţi şi chinuiţi- ca uleiul deasupra apei.
Pentru că răul susţinut şi dorit învinge. Întotdeauna.

De ce ţi-e frică nu scapi…

Întrebare

de

…simplă cu răspuns lung şi complicat.

″De ce nu mai scrii?″ o întrebare venită pe mail printre alte întrebări. N-am răspuns acolo, am să răspund aici.

Nu mai scriu dintr-un motiv foarte simplu: datorită subiectelor. Fiecare se simte personaj. Şi, într-un fel, chiar e. Inclusiv eu sau mai bine zis, începând cu mine. Cumva lezez- ştiu bine că nu e aşa decât în măsura în care fiecare se recunoaşte în oglindire şi nu-i place ceea ce vede. Şi-am obosit.

Viaţa e aşa cum e, cum ne e dat să fie. De la noi făptuire ori de la ceilalţi punere în faţa faptului împlinit sau, pur şi simplu, dintr-o nimereală conjuncturală. Rareori facem ce vrem, rareori suntem cum suntem. Natura umană e diversă şi plină de nuanţe. Alb şi negru există doar în capul idealiştilor, restul îşi ghidează rolul pe scena vieţii după nuanţe, cireş, interese, supravieţuire indiferent de ceea ce înseamnă asta în abisul compromisului. Să iertăm, să tolerăm, să înţelegem. Numai că nimeni nu iartă, nimeni nu tolerează şi, şi mai puţini sunt cei care înţeleg. Dezbrăcaţi de motivaţii- reale, imaginare, prioritare sau puerile- rămânem goi şi nu ne place ceea ce vedem. Nici singurătatea, nici „neica nimeni” în faţa propriei oglinzi. Nu suntem în stare să ne asumăm şi nici să fim modeşti în drumul nostru prin zile.  Trebuie să fim „cineva”. Centrul universului altcuiva. Niciodată al sinelui nostru.

Nu mai scriu- şi iată cum mă dezic prin aceste rânduri- fiindcă cu înaintarea în vârstă, încep să înţeleg -să constat- că totul se măsoară în clipe. Pasagere şi complet aleatorii. Clipe de bunătate, clipe de iubire, clipe de prietenie, clipe empatie, clipe de corectitudine, clipe de demnitate, clipe de onoare, clipe de ascultare, clipe de autocontrol, clipe de cinste, clipe de blândeţe, clipe de compasiune, clipe de credinţă, clipe de curaj, clipe de discreţie, clipe de generozitate, clipe de hărnicie, clipe de justiţie, clipe de loialitate, clipe de onestitate. Doar clipe fără consecvenţă. Ca nişte mici străluciri pe cerul întunecat. De cele mai multe ori aprinse în relaţia cu noi înşine. Între ele, clipele-puncte din codul Morse ale vieţii, sunt liniile aceluiaşi cod, lungi şi interminabile ale compromisului îmbrăcat de cele mai multe ori de sabia răutăţii, răzbunării şi al urii. Pe care trebuie să le trăieşti şi a doua zi, ca punct de plecare într-o nouă reconfigurare a zilelor ce urmează să fie.

Nu mai scriu, pentru că nu mai am ce fără ca să nu mă privesc în oglinda nemulţumirii mele ca imagine a ceea ce fac, fie un spasm dureros a ceea ce nu vreau să fac sau să fiu vreodată.
Viaţa e aşa cum e, cum ne e dat să fie. Celelalte mii de cuvinte pe care inima mea le va vrea să le scrie, cel puţin deocamdată, se vor reflecta numai în miile de necuvinte din imaginile surprinse şi aduse în faţa vieţii mele printr-un obiectiv oarecare.

 infinit