Ne pricepem la toate

… dar cu adevărat, nu mai facem noi înşine nimic.

Un amic acum vreo 10 ani şi-a refăcut toată tâmplăria casei. Geamuri, uşi, tocuri. Totul. A muncit luni de zile aplecat peste lemnul straşnic de stejar. Cu lampa de benzină, ca mai apoi, migălos ca un chinez, cu rindeaua. Până ce lemnul şi-a recăpătat voiciunea şi planeitatea. Aşa s-au (re)născut cele mai frumoase geamuri cu tocuri verzi din cartier. Văzând ce-a ieşit, a fost o lecţie pentru mine. Târzie pentru ferestrele din casa mea dar la timp pentru uşi, pe care le-am salvat dându-le pe mâinile de aur a doi oameni în vârstă, care cu multă dragoste de meserie, le-au refăcut, una câte una. Şi pe care eu le apreciez cu toată inima iar celor doi, le port în suflet, recunoştinţa. Mi-ar fi plăcut să nu am regretul pentru ferestre, să nu „beneficiez” de tehnologicul alb şi plastifiat al termopanului. Cum spuneam, o lecţie. De atunci, însă, mă uit de 2 ori, gândesc de 3. La ce am versus ce primesc în schimb. Sau, pur şi simplu, la ce am şi pot să folosesc, acolo unde nu s-a mai folosit vreodată sau cel puţin, nu uzual.

Din ce în ce mai des observ, în jurul meu, oameni care se limitează, în viaţa de zi cu zi, strict la ceea ce e tipar. Că e tipar livrat din moş strămoşi sau conform noilor tendinţe(şi mă refer la orice soluţie de rezolvare a unei probleme în orice domeniu- de la casă până la pantofi, de la maşină până la mâncare ), nu conteză. Aşa ştim, aşa facem. Şi dacă nu ştim, plătim, că ştiu alţii cum şi ce.

Din ce în ce mai puţini îşi mai pun capul la contribuţie, şi, şi mai puţini sunt naturali în găsirea unei soluţii cât mai simple, cât mai adecvate şi nu în ultimul rând, cât mai puţin costisitoare. Mă amuză când văd cu câtă uşurinţă se acceptă rezolvări alambicate şi extrem de costisitoare, de ultimă „generaţie” creatoare şi tehnologică. De care de cele mai multe ori, nici nu e nevoie. Sau, cel puţin la nivelul tehnologic vândut. Clasic este exemplul telefoanelor mobile. Pe care le avem cu toţii şi ale căror funcţii le cunoaştem şi utilizăm poate, în medie vorbind, cam 20-30%. Fenomenul, însă, e multilateral răspândit.
Cândva(ptiu! Era să spun pe vremea mea! 😀 ) era o glumă: taci, că tu nu ştii că vrei!
Azi, cu aroganţă şi impertinenţă, cu agresivitate şi lăcomie, se întâmplă să ne fie vârîte pe gât soluţii pentru ei, nu pentru noi. Eliminare cauzei problemei noastre cu accent pe efectul/rezultatul pentru alţii. Dezvoltarea în mod alert şi tumultos a neputinţei noastre spre câştigul altora. Ne pricepem la toate  citind despre, doar prin-un clik.
Mi-e tare teamă că în ritmul ăsta o să auzim din ce în ce mai des expresia: aaa, da? N-am ştiut! Sigur că da, dacă trebuie… Urmată de-o aruncare-n focul care să ne conducă viaţa pe termen cât mai lung.

Greu mai găseşti omul, care cu modestie, să spună: dar mie nu-mi trebuieşte aşa ceva! Ce am, îmi e îndeajuns. Îşi face treaba pentru ce-mi trebuie.
Şi, şi mai greu, îl găseşti pe cel care cu focul minţii şi al vieţii vii, gândeşte o ieşire, găseşte o rezolvare, leagă cu o sârmă, repară/recondiţionează ce are. Care merge mai departe senin. Că lui îi e bine şi-i ajunge.
Oameni care ştiu că orice se poate şi pot. Care nu stau cu mâna întinsă si nu abandonează sau pierd, inutil, timpul sau banii. Pentru care totul există şi totul se învaţă. Pentru că, ieşind din tiparele construite de consumerism, au înţeles că nu modelul este cel pe care trebuie să-l aplice ci potriveala caracteristicilor sau însuşirile cu nevoile lor. Din cauza asta, rareori îi cuprinde disperarea. Mai mereu găsesc o cale. Dacă vor. Dacă merită. Îl fac pe dracul în 4, îl leagă şi să dezlegă, îl aruncă de 7 ori în sus numai ca să-l prindă răsucit.

Oameni cu două mâini ce ştiu şi vor mai mult de la ei.

ghivece-flori-cutii-conserve

Proba

…de contur.

Vine un coleg fericit nevoie mare că s-a tuns. Nimic special până aici dacă nu l-am şti şi dacă, nu s-ar fi lăudat:

– Băi, nene, am negociat cu ele!

Stupoare. Cerem amănunte. Le dă, mândru. Cocoş.

– Am întrebat cât costă şi când am aflat că-i tunsul 12 lei, m-am revoltat, nene! Am negociat cu ele să-mi tundă numai conturul!

Ne bulbucim ochii la chica lui. Măi frate, dacă-ar fi fost vreun chel, înţelegeam că-i dă contur, la spate, pe fâşia aia dintre două urechi u.şor clăpăuge. Frate, dar la claia lui de păr din care maturitatea n-a pierdut niciun fir, conturul se numeşte tuns!

– Şi cât le-ai dat până la urmă? îl întreb.

– Mai întâi le-am oferit 8 lei, aşa ca să am ce creşte, ştiţi voi, ca la turci. Io zic preţul ăl mai mic, ei zic p-ăl mai mare, până picăm la troc. Io am zis 8, fetele au spus 10, doar pentru contur.

– Şi?! întrebăm în cor cu mintea strânsă ghem de zgârcenia lighioanei din faţa noastră.

– Eeeee, le-am dat, până la urmă 12 lei, cu tot cu şpagă!

Mă uit către un coleg, prieten vechi de 20 de ani. Ne înţelegem din ochi.

– Sper că ţi-au făcut proba de contur… zic aşa într-o doară, privindu-mi unghiile ca şi cum aş fi avut o pieliţă netăiată.

– Ce probă de contur?!

– Păi, da! Că dacă n-a fost tuns, ci numai contur, există o probă care se face, aşa de la distanţă.

– Hai că faci mişto de mine!
Când să mă (în)jur că nici vorba, prietenul îmi sare în ajutor.

– Băh, mie-mi face probă de contur de fiecare dată! Mă pune să merg şi dacă cumva mi-a rămas vreun smoc rebel, frizerul mi-l taie numaidecât! Nu se există să nu plec fără să-mi facă proba de contur! Ba odată, când mă grăbeam, m-au întors de la uşă! Aşa se face când ceri numai contur!

– Ia mergi, măh, să vedem cum ţi-a dat conturul! zic ferm şi fără urmă de zâmbet.

Bagă capul între umeri şi face câţiva paşi. N-apucă să facă mai mulţi, că prietenul preia ştacheta şi-i dă loviturile de graţie, cu măiestrie, una după una:

– Ehe, ţi-a rămas pe dreapta…Întoarce-te, şi-l apucă de cot, răsucindu-l(ocazie cu care îmi face semn discret foarfecând din degete). Daaaa, uite, şi pe stânga ai două mai lungi. Ajung şi io cu foarfeca de birou. Băi, cât zici c-ai dat?! 12 lei???? Mâine trebuie să te duci la frizer să te tundă ca lumea că te faci draq de râs în troleibuz!! Sper că nu te mai duci la fete, că uite ce ţi-au făcut! Asta e, trebuie să mai dai bani o dată!
Până la bani, nene! Atât i-a trebuit.

– Băi, băi, nu mă lăsaţi aşa!

L-am lăsat să ne roage de două ori. Sigur că da, a dat(ca prostul) de 3 ori turul holului, dus-întors, şi-am tuns, în aer, vreo două pufuri de plop rătăcite pe holurile instituţiei 😀

Manichiura hohotită

..şi alta cu acelaşi stil.

Intru în coafor pentru o manichiură. Mă întâmpină, cu zâmbetul profesionist şi întrebarea&completarea standard şi idem, manichiurista :

– Ce mai faceţi doamnă? Nu v-am mai văzut demult!

Bag şi io un zâmbet, nici vinovat, nici superior. „Bine, mulţumesc!” îi răspund.

La 2 paşi, pe o canapeluţă cochetă, o doamnă în vârstă ce ţinea capul aplecat spre în jos. Aşa cum stătea, puteam să jur că-i stăpână lui Tweety! Când a ridicat capul, după privirea glacială şi albastră, din bunătatea bunicuţei lui Tweety, nu mai rămasese nimic!

Am trecut şi mi-am văzut de ale mele, m-am aşezat cuminte pe scăunel, în faţa manichiuristei. Începuserăm o conversaţie convenţională şi banală despre vreme şi cum trece ea. Niciuna dintre noi nu se dădea în bărci şi dorinţe de vorbe. Dincolo de peretele de rigips subţire şi neterminat până la înălţimea tavanului, se auzea clar şi răspicat fiecare vorbă a doamnei, lansată în recuperarea nepovestitelor poveşti din viaţa personală. Cu 2-3 fraze pentru fiecare, şi-a tocat, pe rând, bărbatul, nurorile, cuscrii şi a terminat apoteotic cu vecinii de pe scară.
Normal, ea NU. Ea nu face d-astea. De niciunele. Ne bufneşte râsul. Pe mine şi pe Ramona.

– E clientă curentă? întreb şi io într-o doară. Ramona dă din cap între afirmaţie şi „vai de capul nostru”. „Ce-i face?” o întreb şoptit. „O pensează şi-i vopseşte sprâncenele” mimează Ramona răspunsul.

– Auzi, se aude strident intrigată vocea, sper că ai văzut cum am eu sprâncenele, da? Că sunt deosebite!

– Cum adică, doamnă?

Ciulim urechile şi ne ţinem respiraţia.

– Cum dragă, n-ai văzut? Sunt jumate groase şi jumate subţiri! Aşaaaaaa, ca la veveriţă!

veverita1

După răspunsul asta, şi eu, şi Ramona ne prăbuşim de râs. Câte sprâncene are veveriţa?! Iar comparaţia cotoroanţei cu o veveriţă…! Hohotim pe înfundate. Ne potolim după 2-3 minute. Din când în când, ne reapucă cu sughiţuri. Mă strădui să nu-mi mişc mâinile, însă Ramona stăpâneşte cu greu pensula cu ojă roşie:

– Mândro! Ai grijă şi râzi şi tu între două degete că mă dai cu roşul ăla până la cot!

*******

Săptămâna trecută vorbeam la telefon, pe hol instituţie, cu o prietenă. Taman ce-i spuneam, sincer şi hotărât, că nu-mi mai trebuiesc nici genţi şi nici pantofi, ba chiar argumentam trecând în revistă pe întregul şi tot arsenalul pe care, indignată, îl acuzam că mă dă afară din casă. Dacă nu întreaga populaţie mixtă de pantoafe şi genţi, atunci Manolo! Vorbind io aşa, îmi văd 2 pâlcuri de colege, a câte 2 şi câte 3, cum, încolonate intrau la Bibliotecă. Închid telefonul şi fiindcă nu le-am bănuit pe niciuna că-ntr-o zi de marţi le apucă subit, brusc şi ferm cititul, le urmez şi io mustind a curiozitate. Deschid uşa şi …

Sigur că da, abia am reuşit să mă stăpânesc la o singură pereche de pantofi din cele 30 de modele desfăşurate fără nicio neruşinare! Nu de alta, dar tot n-aveam nevoie!

crazy me

Oala acoperita

…nu da in foc.

Ca tot m-am aflat, de curand, in weekendul oalelor, s-al cratitelor, s-al conservelor. Cumva am facut punte intre oala sub presiune, oala cu capac si oala cu aburii nestopati si relatiile noastre. Mi-a venit in minte si proverbul bine-cunoscut.

Relatii sub si la presiune, relatii acoperite sub capac, relatii libere in vointa proprie. Razboiul, compromisul si dezvoltarea sunt adjectivele pe care le-as atribui fiecareia in parte.

Am cunoscut o gramada de cupluri a caror relatie a fost si este intr-o permanenta galceava. Un fel de-a fi in care scopul principal biruinta obstacolelor vietii, si-a mutat gardul din exterior, in interior. O competitie continua si obositoare, de a carei deprindere nu se mai pot dezbara. Doi ibovnici transformati in doi dusmani ce se desconsidera si se pandesc reciproc. Oficial, declarat si nedisimulat. Oale sub presiune care suiera necontenit.

Am cunoscut si mai multe cupluri care ori isi tolereaza defectele, ori, sub egida compromisului cu ei insasi, au facut pact avand un singur scop comun si anume siguranta. In fata nevoilor primare sau in fata altora – familie, societate, gura lumii la modul general. Le confera un statut, un acoperis d-asupra capului, un trai confortabil. Cum a suporta nu inseamna si a accepta, cum compromisul cu sinele nu inseamna metamorfoza ADN-ului, relatiile fierb incet fara ca „lumea” sa stie, exteriorul sa vada. Soarta acestor cupluri se indreapta fie spre singuratatea in doi, fie spre autoamagire(resemnare reciproca), fie spre saritul capacului in tavan.

Am cunoscut, destul de putine, cupluri in care partenerii se stimuleaza reciproc. Al caror aburi se imbie in arome. La care cuvantul compromis este sub egida unei normalitati complementare si, uneori, total diferita de normele sociale obisnuite(declarate de cei mai multi dar insusite de foarte putini) fara ca acest lucru sa-i tulbure in vreun fel. Normalitatea personalizata in normalitatea lor. Atunci cand i-am cunoscut, am inteles ce inseamna diversitatea umana si mai ales completarea. Asumarea a ceea ce este si mai ales cum este fiecare si gasirea celuilalt partener dupa chipul si asemanarea lui. Completarea in asemanare. Si, cum notiunea de libertate si libera alegere capata sens si fapt. Oala fara acoperire, fierband molcom, intru acceptabilitatea impartasita.

Oala acoperita nu da in foc, capul plecat sabia nu-l taie, doar doua exemple de proverbe -vorbe, in care de mici invatam sa supravietuim, vietuind,  in minciuna si obedienta.

Corectitudinea

…noastra, cea de toate zilele…

Ferma animalelor. George Orwell

Toate animalele sunt egale.

Regula care se transforma in:

Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decat altele.

Orwell a avut ca inspiratie situatia politica din URSS si transformarile istorice pe care le-a surprins cu ocazia revoluției comuniste din Rusia.

De cand am citit cartea, am vazut filmul, posibilitatea repetabilitatii, dincolo de punctualitatea istorica descrisa de autor, mi-a ramas ancorata in amintire. Oriunde. Oricand. Orwell, cu sau fara de stiinta, a surprins magistral natura umana a celor ajunsi la putere impreuna cu acolitii lor, indiferent de ev si epoca. Valorile dispar, nazuintele sunt doar pentru interesul personal si maduva oaselor are consistenta rusinii si a dezonoarei. Cum indignarea dispare, caci(nu-i, asa? )in viata, nu e totul sa castigi ci sa participi la castig. Poate Orwell, n-a putut ori n-a stiut, insa, geniul lui ar fi fost desavarsit daca ne-ar fi descris si papusarii slabiciunilor umane. Cei care aleg marionetele puterii. Si cum se folosesc de ele, aflandu-se in spatelor lor, a celor care isi pierd controlul si ratiunea. Tiparele disponibilililor si ai dispusilor compromisului.

Necesitatile multimii palesc in fata a celor putini si alesi. Bataia pentru putere, vizibilitate si avutie, este un schimb ciclic al istoriei in favoarea altora care satui de margini folosesc multimea ce-si muta speranta de la Dumnezeu si Cer la unul/unii dintre ei. De fiecare data, multimea este tradata. Curajul si idealul mor o data cu eroii ce s-au sacrificat in tumultul schimbarii fiind singurii capabili si dispusi la jertfa si cu ei, orice promisiune si speranta a celor multi.

Ne indignam cand, la orice coada/situatie ne-am afla, fie la plata de taxe, fie la nu stiu ce ghiseu de unde sa scoatem vreo adeverinta, la dentist, la doctor, la coafor, ba poate si la popa, ca de notar si avocat nici nu mai vorbesc, vreo alta sau vreun altul se baga in fata sfidandu-ne. Fara jena. Fara remuscari. Vociferam. Uneori cu pumnul ridicat, alteori doar din varful buzelor ca sa nu se supere cumva oficiantul ghiseului, al biroului ori al frezei/stetoscopului, etc.

Mania si dispretul, insa, dispar ca prin minune cand ni se ofera noua insine oportunitatea. Si aici, ne diferentiem. Constiinta si corectitudinea fiecaruia dintre noi ne dicteaza alegerea. „Desteptii”” apuca, „prostii” au constiinta.

Vorbeam acum ceva vreme cu un prieten. Degeaba citim carti. Nu pentru citate sunt scrise si nici pentru „imbogatirea” culturii noastre pe care s-o vanturam in in fata altora, ci pentru intelesul simplu ca nimic nu s-a nascut cu noi, ca totul e repetabil si modelul de resfrangere asupra noastra e acelasi. Ca numai de noi depinde evolutia acestei specii, de mii de ani neevoluata in caracter.

Trist. O viata ca sa vietuim. Inca o zi. Acoperind Onoarea cu petele de pe obraz.