… dar cu adevărat, nu mai facem noi înşine nimic.
Un amic acum vreo 10 ani şi-a refăcut toată tâmplăria casei. Geamuri, uşi, tocuri. Totul. A muncit luni de zile aplecat peste lemnul straşnic de stejar. Cu lampa de benzină, ca mai apoi, migălos ca un chinez, cu rindeaua. Până ce lemnul şi-a recăpătat voiciunea şi planeitatea. Aşa s-au (re)născut cele mai frumoase geamuri cu tocuri verzi din cartier. Văzând ce-a ieşit, a fost o lecţie pentru mine. Târzie pentru ferestrele din casa mea dar la timp pentru uşi, pe care le-am salvat dându-le pe mâinile de aur a doi oameni în vârstă, care cu multă dragoste de meserie, le-au refăcut, una câte una. Şi pe care eu le apreciez cu toată inima iar celor doi, le port în suflet, recunoştinţa. Mi-ar fi plăcut să nu am regretul pentru ferestre, să nu „beneficiez” de tehnologicul alb şi plastifiat al termopanului. Cum spuneam, o lecţie. De atunci, însă, mă uit de 2 ori, gândesc de 3. La ce am versus ce primesc în schimb. Sau, pur şi simplu, la ce am şi pot să folosesc, acolo unde nu s-a mai folosit vreodată sau cel puţin, nu uzual.
Din ce în ce mai des observ, în jurul meu, oameni care se limitează, în viaţa de zi cu zi, strict la ceea ce e tipar. Că e tipar livrat din moş strămoşi sau conform noilor tendinţe(şi mă refer la orice soluţie de rezolvare a unei probleme în orice domeniu- de la casă până la pantofi, de la maşină până la mâncare ), nu conteză. Aşa ştim, aşa facem. Şi dacă nu ştim, plătim, că ştiu alţii cum şi ce.
Din ce în ce mai puţini îşi mai pun capul la contribuţie, şi, şi mai puţini sunt naturali în găsirea unei soluţii cât mai simple, cât mai adecvate şi nu în ultimul rând, cât mai puţin costisitoare. Mă amuză când văd cu câtă uşurinţă se acceptă rezolvări alambicate şi extrem de costisitoare, de ultimă „generaţie” creatoare şi tehnologică. De care de cele mai multe ori, nici nu e nevoie. Sau, cel puţin la nivelul tehnologic vândut. Clasic este exemplul telefoanelor mobile. Pe care le avem cu toţii şi ale căror funcţii le cunoaştem şi utilizăm poate, în medie vorbind, cam 20-30%. Fenomenul, însă, e multilateral răspândit.
Cândva(ptiu! Era să spun pe vremea mea! 😀 ) era o glumă: taci, că tu nu ştii că vrei!
Azi, cu aroganţă şi impertinenţă, cu agresivitate şi lăcomie, se întâmplă să ne fie vârîte pe gât soluţii pentru ei, nu pentru noi. Eliminare cauzei problemei noastre cu accent pe efectul/rezultatul pentru alţii. Dezvoltarea în mod alert şi tumultos a neputinţei noastre spre câştigul altora. Ne pricepem la toate citind despre, doar prin-un clik.
Mi-e tare teamă că în ritmul ăsta o să auzim din ce în ce mai des expresia: aaa, da? N-am ştiut! Sigur că da, dacă trebuie… Urmată de-o aruncare-n focul care să ne conducă viaţa pe termen cât mai lung.
Greu mai găseşti omul, care cu modestie, să spună: dar mie nu-mi trebuieşte aşa ceva! Ce am, îmi e îndeajuns. Îşi face treaba pentru ce-mi trebuie.
Şi, şi mai greu, îl găseşti pe cel care cu focul minţii şi al vieţii vii, gândeşte o ieşire, găseşte o rezolvare, leagă cu o sârmă, repară/recondiţionează ce are. Care merge mai departe senin. Că lui îi e bine şi-i ajunge.
Oameni care ştiu că orice se poate şi pot. Care nu stau cu mâna întinsă si nu abandonează sau pierd, inutil, timpul sau banii. Pentru care totul există şi totul se învaţă. Pentru că, ieşind din tiparele construite de consumerism, au înţeles că nu modelul este cel pe care trebuie să-l aplice ci potriveala caracteristicilor sau însuşirile cu nevoile lor. Din cauza asta, rareori îi cuprinde disperarea. Mai mereu găsesc o cale. Dacă vor. Dacă merită. Îl fac pe dracul în 4, îl leagă şi să dezlegă, îl aruncă de 7 ori în sus numai ca să-l prindă răsucit.
Oameni cu două mâini ce ştiu şi vor mai mult de la ei.
