…de carte.
Se prinde cand se deprinde. Daca ai noroc.
Femeia din fata mea are aproape 60 de ani. O cunosc de 7. Ne bem impreuna, de ceva vreme, cafeaua de dimineata. Mai o snoava, mai o analiza pe text, mai o „stire” de ultima ora, circulabila oral sau ba. Nu mai stiu cum am ajuns(ba cred ca da, dar n-are importanta) sa ne amintim cum am prins drag de citit. Povesti de dragoste. De carte. Cu „plecari” diferite in viata ca de la cer la pamant, eu nascandu-ma cu biblioteca in casa si cu un tata iubitor de carti, care-mi sublina acele pasaje pe care eu trebuia sa le filozofez cu el( carti pe care le-am pastrat si pe care din cand in cand, le deschid sa recitesc si sa mangai adnotarile tatii de pa marginea filelor), ea, undeva la o margine de Bucuresti, intr-o casuta de paianta, in care nu vazuse niciodata vreo carte, in afara de manualele pe care ei, copiii, le aduceau de la scoala.
„Mamica nu stia sa citeasca. Noi ne-am prins tarziu. Ca tot timpul gasea cate o scuza, ba ca nu vede, ba ca lumina-i slaba, ba ca are treaba si zbiera la noi cu glas tare:
– Ia vezi, fa, ce scrie aicea ca nu poci ca am mainili prinse!
Taticu’ citea numai ziare. Ca le mai lasau domnii prin gara si el le aducea acasa. Ne citea si noua din ele si asa mai stiam ce se intampla pe lumea asta mare. Cand am facut 16 ani, pentru ca sa-mi continui scoala, a trebuit sa ma duc sa muncesc. Cu dispensa. Primul salar. In viata mea nu avusem atatia bani pe mana. Nu pe mana, in casa! La mamica si taticu, n-apucau sa se stranga atatia. Mamica n-a lucrat o zi in viata ei, prea multi copii de ingrijit si animale de tinut, iar taticu’, cum lua banii se oprea la carciuma din cartier. Si unde m-am angajat, in sectia aia unde munceam eu, aveam un maistru care-l cunoastea pe tata si avea grija de mine. Nu, nu-mi dadea mai putina treaba de facut sau sa nu ma puna sa car, ca ce iesea de la banda, le duceam cu cartca toti, dar nu-i lasa pe golanii aiaimai batrani sa-mi faca boacane.
Asa ca, in ziua aia de salar, Maistrul mi-a zis:
– Fata, la 16 ani ai tai, o sa inveti valoarea banului! Hai cu mine!
Si m-a dus. Pe drum, de frica cu atata banet la mine ii bagasem la sanul drept unde din cand in cand, ma pipaiam sa fiu sigura ca nu-i pierdusem. Cand am intrat in librarie, Nea Ilie, ca asa il chema pe maistru, s-a intors catre mine si cu vocea grava mi-a spus:
– D-acum inainte la fiecare salariu, nu te duci acasa pana nu cumperi carti. Atatea cate poti tu! 2-3, si cate 5 daca iti da mana!
Mi-a ales 3 carti si le-a platit din banii mei. Apoi, Nea Ilie si-a varat cartile intr-o sacosa.
– O sa ti le dau inapoi peste o saptamana. Acum, du-te acasa!
Am plecat, ce era sa fac?! Nedumerita si cu gandurile amestecate, as fi vrut sa stiu dar n-aveam atata curaj sa-l fi intrebat.
Cand timpul s-a scurs, maistrul mi-a intins cartile si mi-a zis:
– In fiecare carte e o scrisoare. Ti-am subliniat literele care compun cuvintele scrisorii. Peste o saptamana sa vii cu scrisoarea la mine. Atat mi-a spus.
Am luat prima carte si-am deschis-o cu grija, fila cu fila, pana am inteles ce trebuia sa fac. Mi-am luat o foie alba si un creion langa mine si am dat cartea de la inceput, m-am apucat de citit si unde gaseam o litera subliniata, o treceam pe foaia de langa mine. Incet, incet, scrisoarea capata contur si sens, doar ca, pe primele doua litere ale primului cuvant nu le gasisem.
Mandra de mine cand am terminat cartea m-am dus la Maistru si i-am intins foaia cu scrisoarea.
– Ai terminat-o? m-a intrebat.
– Da, dar..imi lipsesc doua litere, Maistre Ilie, ca nu le-am gasit.
Maistrul mi-a zambit si uitandu-se in ochii mei, m-a intrebat malcom :
– Da’, tu fata, pe coperta te-ai uitat?
Cum am ajuns acasa cum m-am uitat la coperta. Cele doua litere erau acolo subliniate in titlul cartii.
Era Gustul amar al iederei, Niculae Franculescu, carte pe care n-o s-o uit vreodata. Asa mi-a facut cu toate cartile ca i le duceam dupa ce le cumparam. Si uite asa, am prins drag si de carti si mi-am facut caligrafia ingrijita”
