Când lămâi

…când direct sweet lemonade.

Într-o zi mohorâtă. Şi la propriu dar cel mai mult, la figurat.

– Bună ziua, dau şi eu uşor surprinsă că biroul are un personaj nou. Aşa cum stătea cu spatele la uşă, nu l-am recunoscut din prima.

Mi se răspunde şi bărbatul se întoarce către direcţia din care veneam. Îl recunosc. Cu coada ochiului admir, distincţia, prestanţa, eleganţa. 5 zeci şi ceva de ani. Lângă scaun o servietă de piele maro, aproape nouă, împunătoare, de funcţie de vârf. Nici să dau înainte nu-mi vine, nici s-o zbughesc pe uşă nu-mi place ideea. Îmi fac socoteala pentru 5 minute de staţionare ca mai apoi să dispar graţios din peisaj. Ceilalţi colegi deja antamaţi în discuţii cu personajul îşi continuă conversaţia. Mă aşez pe unul din scaune. Cel de lângă mine mă întreabă dacă-l cunosc pe musafir probabil, ca sigur, să ne facă cunoştinţă. Mă eschivez de la intenţia colegului dând din mână “las-o aşa” şi cu un răspuns aproape şoptit:

– Sigur că da!

Cum să nu-l cunosc?! Ne-a făcut mai multe vizite de-a lungul timpului, l-am văzut de la prezidiu vorbind, îmi aduc aminte foarte bine de deciziile bune care au mai schimbat şi urnit pe ici pe colo, mă gândesc în mintea mea şi în acelaşi timp, o altă mulţime de alte gânduri îmi trec prin minte în cele câteva secunde. Nu mă simt confortabil. Dumnealui este cine este, eu, acolo, din mulţime.

Nu mi-au plăcut niciodată interacţiunile directe în job, aşa cum era şi asta, în spiritul acesteia. O întâmplare. La o şedinţă, conferinţă, party, oriunde altundeva dar nu ca întâmplare, o nimereală, de complezenţă. Eschiva mea are o explicaţie simplă şi banală. Trăim de foartă multă vreme, timpuri ciudate. Mulţi aspiră după relaţionarea cu personajele importante ale societăţii fie pentru respectul de sine, fie pentru scopuri precise, de cele mai multe ori personale ţi meschine. Eu nu mă regăsesc în niciuna dintre nevoi. Şi nici nu-mi doresc să mă aflu pe buzele unor oameni decât în măsura în care prin dialoguri profesionale ajungem la schimburi de idei, la controversate paliere ale gândirii şi ale raţionalui vis-a-vis de aceleaşi subiecte profesionale. În rest, mie slujbaşul nu-mi prea pasă nici cine e director, nici cine e ministru, şef de trib sau o oricare altă funcţie de stat. N-am treabă, n-am probleme. Nu sunt omul nimănui. Îmi fac profesia şi atât. Ei vin, stau, se schimbă, uneori atât de repede încât nu apuc să mi se spună ce nume trebuie să scriu pe hârtii.

De-a lungul timpului am dat mâna cu o grămadă de oameni care au fost importanţi la un moment dat. Nu i-am căutat niciodată ca să-mi rezolv vreo problemă, cum uzual se poartă în ziua de azi, nu le-am bătut la uşă ca să mă bag în seamă, cum iarăşi e cool în zilele noastre. Cu cei pentru care relaţionarea nu s-a oprit strict la interesul de orice fel şi în ziua de azi mai schimbăm două vorbe, indiferent ce au ajuns sau nu, ei. Om cu oameni. Pe ceilalţi însă, i-am uitat. Şi cu numele, şi cu chipurile.

În încăpere discuţiile continuă şi mă trezesc băgată în una din ele. Îmi spun părerea, fac o glumă, socializez. În acelaşi timp îmi pregătesc mental ieşirea din scenă. Ei cu ale lor, eu cu ale mele. Mă ridic în picioare să îmi iau la revedere, când un altul, cu glas baritonal face prezentările:

– Doamna este doamna X-lescu! Domnul minstrul Z-lescu!

Omul se ridică îmi ia mâna şi înainte să apuc să spun eu ceva, îmi ia pământul de sub picioare şi mă scoate din mulţime:

– Dar eu o cunosc pe Doamna! Mi-a fost lector! Onoarea e de partea mea şi mă bucur că vă revăd!

Un vraf de lămâi transformat în dulce limonadă. Într-o zi mohorâtă a unui om însetat. Mă întorc la ale mele.

Poze mai mult

…sau mai puţin semnificative.

Litoralul românesc are un iz aparte. E ca o maaaare shaorma cu de toate. Nu ştiu dacă e vorba de toleranţă sau obişnuinţă, dar nu-mi displace atât de tare încât să mă sictirească sau ursuzuiască sau să arunc cu vorbe pline cu nefericiri în el. Ăsta e el, aşa cum e. Oamenii, locurile, putinţele şi neputinţele.

Stăteam şi mă uitam ieri la mulţimea strânsă în jurul „indienilor”. Habar n-am! Cine sunt eu să-i judec pe ei sau bucuria lor de-a asculta, a participa la spectacolul ăla?  Dar erau mulţi şi cu chipurile senine şi zâmbitoare… că ştii, te gândeşti dacă după ce-ai văzut în tot restul timpului străzile gri cu oamenii şi mai gri sau cu feţe apăsătoare, trecând de joasa prestaţie a unor pene cântătoare şi dansatoare, dacă, deci dacă, până la urmă ce-i mai important…dacă nu efectul asupra fiecăruia dintre noi?

Ca întotdeauna m-au impresionat poneii. Tristeţea lor.

În rest, nimic special, doar o faună şi-o floră autohtonă, nişte oameni după posibilităţi, după exemplele pe care le-au strâns de-a lungul timpului, după gradul de cultură şi civilizaţie pe care şi le-au permis sau le-au fost permise.

E uşor să judeci ce nu-ţi place însă eu rămân la aceeaşi idee fixă că aşa s-a hotărât să fie. Mulţi şi manipulabili, cu bucurii simple la indieni.

Am prins mitingul aviatic de la Tuzla. Pe drum, deasupra noastră. Fain.

În rest, văd doar ce vreau, aud doar ce-mi place.

Diferenţele

…ce ne despart.

Am găsit casa asta la Adela Pârvu, pe care am descoperit-o de curând. Da, ştiu, casa este un restaurant. Dar nu contează.

De ceva vreme, tot am un gând referitor la noi, oamenii. Din ce în ce mai mult, am impresia că suntem despărţiţi în modul de a privi viaţa, precum a despărţit Moise apele. Diferenţele majore dintre noi cu privire la viziunea vieţii. Unii care vor să urce, alţii care vor să coboare. Suntem în contratimp. Din cauza asta, gandim, ne comportăm şi acţionăm diferit.

Am crescut la ţară, la bunici, până când şcoala m-a înregimentat. Am crescut desculţă. Pe pământ, în peri, cireşi, nuci şi-n dudul din fundul curţii. Şi, da, cu găinaţul jilav între degetele picioarelor. În vie, în lanul de grâu, în băltoaca izlazului. Am crescut în maieu. Pe la 3 ani, am căpătat şi-o pereche de chiloţi. Am crescut odată cu pâinea frământată în covată. Am crescut spălată în copaie. Am crescut alergând după curci, câinii curţii, porcii bătăturii şi plimbându-mă pe spatele cailor. Sigur că alergam şi găinile, cocoşul însă mă alerga el pe mine. Am crescut cu cântecul greierilor şi ciripitul păsărilor, în lătratul câinilor şi mugetul vacilor.

Chiaburi fiind, aveau de toate. Şi făceau de toate pentru a ţine gospodăria de 50 de ha. Cu oamenii cu ziua. Nu mi-a lipsit nimic, nu aveam nevoie de nimic. Confortul avea altă noţiune, alt concept, altă cuprindere.
Vacanţele tot acolo mi le-am petrecut. Nu aveam cum să nu mă întorc.
Am crescut în libertate. Pe care, peste ani, nici o regulă citadină şi contemporană n-a reuşit să mi-o înfrângă şi nici să mi-o ostoiască.

Oraşul are regulile lui. Şi cu toate că m-am născut în buricul Bucureştiului, vieţuirea de aici am citit-o repede. Mai întâi, m-au înăbuşit betoanele şi m-au asurzit zgomotele tramvaielor şi zarva mulţimii. Crescând am intrat în tumultul oraşului unde toate se învârt fix ca într-un iris de ciclon. Repede. Ameţitor de repede. Unde oamenii n-au timp să trăiască, unde ziua şi noapte vin prea iute.

Mi-am însuşit repede eleganţa mamei. Mi-am urmat calea vieţii, urmând principiile tatei.
Şi m-am adaptat. O adaptare de nevoie. M-am familiarizat cu necesitatea purtării măştile cerute de falsitatea „civilizaţei” pentru a putea trăi şi simula acceptarea noile valori. Parvenitismul. Ipocrizia. Materalismul excesiv. Aroganţa sclipicoasă. Dorinţa de putere. Kitschul şi trădarea de orice fel şi la orice pas.
Şi tot atât de repede, cu comparaţia copilăriei în minte, am înţeles că nu suntem la fel.
Unii nu pot să uite şi nu mai vor să se întoarcă vreodată de unde au plecat, cu spaima trecutului în tâmple, vor să urce cu orice preţ. Preţul libertăţii.  E definiţia lor pentru succesul în viaţă.
Alţii nu pot să uite şi vor să se întoarcă de unde au plecat, cu serenitatea trecutului în inimă, vor să coboare dispreţuind. Viaţa contrafăcută. E definiţia lor pentru a marca şi a reuşi în viaţă.

Revenind la casa-restaurant La Conac, interiorul ei, mi-a adus aminte de izul vremurilor de altă dată. Izul serenităţii la care m-aş întoarce oricând, înlocuind consumerismul inutil cu verdele din jurul casei, pantofii cu toc cu freamătul molicios al ierbii sub tălpile desculţe, reţetele ştiinţifice de orice fel cu aer aspru al gerului şi screşnetul lopeţii în zăpadă, poziţia socială cu libertatea bătăturii şi a naturii, costumele, pretenţiile şi diplomele cu pictatul pânzelor sau a lemnului încă viu.

Utopie? Probabil, posibil. Însă anii muşcă din mine cu înverşunare.

Ei

… o poveste despre oameni.

Există pe lume oameni altfel. Nu, n-au nici 7 mâini, nici 2 capete. Nici ochii nu le sunt altfel. Şi nici zâmbetul strâmb, e adevărat, am observat că le mai lipseşte uneori de pe feţele preocupate. Oameni obişnuiţi.

Cumva, sunt acolo când e mai mare nevoie de cineva. Şi Cineva nu e nimeni. Decât ei. Apar din senin, fără să aştepte să li să ceară, nechemaţi, ţin de mână. Sau, şterg lacrima. Sau, şterg fruntea de sudoarea bolii. Sau, sau, sau. Sunt acolo din soarta lor, în soartă altora. Ridică apoi pleacă aşa cum au venit. Din senin. Fiindcă ştiu. Nu mai e nevoie de ei. Şi nici nu-şi doresc să fie oglinzile sau mărturiile vii ale neputinţei de orice fel ale altora.

Există oameni care, din străfundurile sufletelor lor, sunt ca nişte buldozere. Cu forţa motoarele lor se trag pe sine dar mai ales îi împing pe cei din jurul lor. Din dragoste de oameni, din dorinţă de izbânda. Şi nu a lor. Cumva, reuşesc să urnească pietre, să mute munţi. Imposibilul devine posibil. Schimbă reguli, reinventează percepte. Şi, chiar mai mult de atât, sunt treziri. Sunt şuturi în dos. Sunt imbolduri. Sunt conştiinţe umblătoare, pe care întâlnindu-i, creează acele şocuri emoţionale erupătoare. De cele mai multe ori percepuţi negativ spunându-ţi ceea ce nu vrei să auzi, să ştii, să faci. Şi ei ştiu că nu vrei nici să auzi, nici să ştii, nici să faci. Îşi asumă toată antipatia inevitabilă pentru ei. La pachet cu ingratitudinea ulterioară. Cu risc cunoscut şi asumat, nu se opresc până ce nu dezlănţuie acele revolte interioare suficient de furtunoase cât să ducă repoziţionări de destine, când acestea-şi uită rostul. Sunt oamenii care lasă urme adânci în alţii, urme care nu mai pot fi şterse în niciun timp de viaţă. Şi ei ştiu. Îşi implinesc menirea şi pleacă mai departe.

Există oameni pentru alţii. Pentru ceilalţi. Percepuţi puternici. Dovediţi puternici.
Dar fără de dreptul de a se frânge ca oricare alt om.