…saga de delegaţii.
Am ajuns la hotel!

Îmi place cu avionul dar numai pe vreme frumoasă, la mică înălţime eventual să număr floricelele în lan şi nuanţele din copaci, şi dacă se poate fără decolări, şi fără aterizări. Geaba trece timpul, geaba schimb avioanele şi companiile, cel puţin în partea cu decolarea, nicio mâncare, a se citi băutură, de la bord nu-mi poate şterge neliniştea, golul în stomac şi nici gheara din inimă.

Ceva, ceva parcă s-a mai schimbat, am reuşit să împart zborurile după piloţi: români, nemţi şi alţii. După împărţeala asta, probabil spre sigur, e şi gradul meu de entuziasm dar mă gândesc, de fiecare dată, că ce mi-o fi scris, de la înălţime de e, aia e. Vorba unui prieten, mai mult de 5 minute până jos, nu fac!

Am plecat cu juma de inima purice de teamă şi cu cealaltă jumătate făcută ghem ţepos de nemulţumire. Cu teama explicai mai sus, cu nemulţumirea e că nu vroiam să plec. Considerentele sunt de natură „pentru unii mumă, pentru alţii ciumă”. Adică când e de treabă am rămas ultima momâie din galantarul fabricii, când e de plimbare sunt florile de pe tejghea!

Am ajuns la locul faptei, adică în măritul hotel de 4 lighioane, după ce-am traversat zguduind, pe piatra cubică, minunăţie de roţi care roţi au transmis ţopăiala la valiză, care valiză mi-a clămpănit mâna de ziceai, când am ajuns în holul hotelului, că o zi întreagă făcusem găuri cu bormaşina şi-mi trepidau şi dinţii-n gură!

Bonjour, bonjour! Sava, sava! ei pe dracu! Cine mai ştia mai mult de atâta franceză?! Amintirile unor nous sommes ici aux portes de l’orient şi Allons enfants de la Patrie îmi erau vagi şi, oricâtă bunăvoinţă am avut, nu s-au pupat de nicio culoare cu : iaca aicea rezervarea , donne moi la chambre şi cât e taxa de oraş!

O las draq de franceză pentru alţii mai experimentaţi şi mă dau pe limba cu care ştiu că nu mor de foame. Engleza manuală. Trag aer în piept, îmi eliberez mâinile, îmi aşez ideile principale în cap şi dau să deschid gura dar n-apuc să scot sunet că-l aud pe colegul- cu o moacă serioasă- pronunţând cuvintele cam cum le-ar fi pronunţat şi Voltaire cu condiţia să fi fost şi în franceză. Momentul a fost unic fiindcă plecând de la premisa că-s alţii mult mai deştepţi ca mine, în ceea ce-l priveşte pe coleg, el doar s-a deşteptat mai de dimineaţă.  Ăla de recepţie, pardon, pardon şi ca să fie clar „Je ne comprends pas!” şi-am dat şi io din cap că eram de acord: Moi aussi, je ne comprends pas!

Bag româna la înaintare şi-l întreb p-ăsta ce draq vrea să-i spună. Începe în română şi termină iarăşi în franceza aia pe care o ştia el. Clar! Diversiuuuuneeeee! Îl trimit să-mi ia un pahar cu apă după ce îi fac semn şi-mi dau ochii peste cap cum că mi s-a făcut rău! N-apucă să se întoarcă că stăteam cu cartele în mână şi cu formele scrise.
Mersi, mersi şi treci nene, la lift!

Numa că-l văd în pragul liftului începe cu explicaţiile. Uite, bagi cartela, numeri până la 3, şi după aia apeşi pe etaj, aşa ca să ştii cum pleacă liftul.
Bine, bine, zic, hai să urcăm. Bagă cartela, numără cu glas tare 1, 2, 3 , scoate cartela şi se relaxează. Şi stăm. Mă uit la el. El la mine, zâmbitor. Io la el să văd până unde-l duce. Şi stăm. Văzând că nu dă semne, nici el şi nici liftul, îl întreb:
– Da′ pe butonul de etaj ai apăsat?

Se face verde fără zâmbet. Apasă. Şi urcă şi liftul.

Ajungem la camere. Deschide uşa la el. Dă o raită prin cameră şi iese repede. Mă instruieşte cum e cu cartela la uşa mea de parcă era altfel decât la a lui, asta în accepţiunea că nici nu mai văzusem uşă cu cartelă.
Poafai, zice, camera ta e mai mişto! Io mă uit la camera mea şi nu văd decât că-i dotată cu un gât mai lung- adică un hol cât să adormi în mers sau să cazi vlăguit până îl străbaţi, că la corp – e aproape la fel. Zic aproape că are aceeaşi micime de mă mir că dulapul şi patul nu-s pe tavan. Zic că nu-s la fel că dintr-o ochitură văd că patul e de-a curmezişul, că altfel categoric nu intra, iar deasupra tăbliei patului, în mod straniu, televizorul, adică ca să te uiţi la el din picioare şi eventual din dulapul de vis-a-vis de pat. Între dulap şi pat distanţă regulamentară de-o ţigară. În lăţime şi nu în lungime.

– Îhî! zic cu juma de gură şi entuziasm, aveam să înţeleg în noapte de ce camera aia mai mişto era de fapt mai puţin mişto.

10 minute mai târziu, am ieşit la plimbare.

Aia, aia, uite ceasul, uite catedrala, uite palatul de justiţie, uite clădirea, uite buricul zis şi Centrul. Până la Centru am remarcat ceea ce el nu mi-a explicat. Uite mizeria, uite arabii, uite industria chiciurilor de la pix până la tricou, cană şi maimuţă a ceea ce numesc ei cu mândrie şi cu multe stele dimprejur: UE!

Şi ne-am plimbat aşa până când s-a înserat neratând nimic din specificul local, gările cu toate ieşirile şi granitul, mirosul adecvat şi gresia galbenă-negricioasă pe alocuri sub formă de cerc ce se scurge de la zid.

Zic: de mâncat, mâncăm şi noi ceva?!
Îşi dă una peste frunte, mai merge 50 de m şi mă ia repede:
– Intră aici! Fac brusc dreapta şi apuc să văd după ce intru că m-a băgat într-un Mega!
Clar! Sandvişuri scrie pe noi! Ştiindu-i problemele nu mă arunc afară din magazin şi îl urmez colegial printre rafturi că doar doi suntem şi nu se cade să ne diversificăm!
– Ce luăm? îl întreb şi io ca omul civilizat care i-a înţeles nevoile şi neamul.
– Io nimic, că am făcut aseară două fripturi şi le-am luat cu mine!
În continuare starea de stupefacţie mi-a dat târcoale. Da, şi oleacă cu milostenia în vârf că n-am făcut stânga-împrejur să ies din animaţia Mega. Gândul îmi era împărţit ca apa Iordanului. Mâncăm împreună şi nu mâncăm împreună. Că nu ştiam cum şi nici nu-mi venea să-l întreb dacă împarte friptura cu mine. Eh, ce-o fi o fi! Iau o salată Caesar, iau nişte roşii cherry, iau nişte şuncă, o pâine şi caşcaval. Asta după ce mi-a zis explicit, aia e mai bună, aia n-o lua, d-aia îmi place.

Ajungem la hotel, unde în cea mai pură românească îmi zice:
– Ne vedem mâine dimineaţă la 7!
– Păi, nu mâncăm împreună?
– Aaaa, nuuuu că mie îmi ajung fripturile!

Ptiu, drace!
Noroc cu punga că n-am înşirat ca Gretel firmiturile prin cameră. Salata n-am avut furculiţă s-o mănânc iar din caşcaval am muşcat cu nesaţul foamei.

Epopeea abia se mijea. Habar n-aveam că avea să fie probabil începutul unei aventuri de zile mari!