Taguri Arhive: viata

Cafea cu zaţ

de

… n-am mai băut, cred, de ani buni.

Zilele trecute am primit una. O cafea cu zaţ , de ibric. Pe care am băut-o, vorba cântecului. Nostalgie, gust aparte, un „altceva” demult uitat. Cum cana mi-a fost din dotare, am plecat cu ea înapoi în birou, unde mă aştepta „treaba”. N-am apucat s-o vântur prin apă, s-o spăl de resturi. Cum-necum, a rămas acolo în stânga mea. Poate o oră. Poate două. Un timp. La un moment dat, mi-am ridicat privirea spre ea. Drumul zaţului era acolo cu toate cele ştiute.

Şi, mi-am amintit. Mi-am amintit de vremuri uitate. De nechezol. De speranţele dintr-o ceaşcă de „cafea” întoarsă. De ritualul băutului, „încă puţin”, de pata lătăreaţă a serveţelui pe care întorceam cana. De aşteptare. De nerăbdare, „până să se aşeze”. De tinerele şi năroadele, chiţăitoare şi mai mereu zâmbitoare, ce întorceau ceştile de cafea cu speranţa ivirii alesului printre haosurile oculte ale boabelor mărunţite. Cu ce literă, dacă e blond sau brunet, dacă e la ceas de seară sau oră de vară. Cu teamă, şi de necazuri, întrebam. Şi de examenele care băteau în poarta sesiunii de primăvară-vară-toamnă. Învârteam, răsuceam cana în neştire până când se potrivea o literă, o figură, un drum sau punctul era alb aducător de noroc, iar pe cele negre ce le număram ca zile/săptămâni de aşteptare. Ne prosteam una pe alta ştiindu-ne fiecare una alteia păsurile şi visele. Ştiam şi asta, dar noi, fetele, vroiam să auzim ce ne doream.  Că vine, că trece, c-o să fie bine. Făt-Frumos, necazul, examenul. Era un mod de a născoci speranţa în vremuri tulburi.

N-am mai „ghicit” şi nici n-am mai auzit prin preajma mea, de ani buni, ca cineva să se mai îndeletnicească. Habar n-am unde a dispărut(şi nici când a dispărut) obiceiul sau „ocupaţia” asta. Poate cu inventarea primului filtru de cafea. Poate cu tehnologia care-ţi aduce zilnic câteva horoscoape. Poate cu „specializarea” în domeniu a Mamelor Omida din casele lor cu turnuleţe. Poate…unde cafeaua e pe toate drumurile mall-urilor. Poate…unde nu se mai strâng prieteniile decât virtual…

Am privit dâra de cafea. Şerpuitoarele forme mă ademenesc să mai „ghicesc” încă o dată de dragul vremurilor de altă dată…

cafea cu zat

Iluzia bunăstării

de

…ca-n viaţă!
Ce crezi că laşi în urmă, te aşteaptă înainte.

 

iluzie1

Militari Vest. Am trecut întâmplător. Am oprit, am pozat. Un ansamblu nou vis-a-vis de (vechile)cămine de nefamilişti ale Prefabricatele Vest. Ce-a fost în capul investitorului, e treaba lui. Ce-a fost, însa, în capul cumpărătorilor e altă treabă. Să stau faţă în faţă cu nefericirea şi sărăcia şi…frica. Da, frica propriului viitor de care nimănui nu-i pasă, ba dimpotrivă, toţi îţi vor binele. Să ţi-l ia.

Nu, acestea(nefericirea, sărăcia, frica) nu sunt tăcute. De la rufele spânzurate la geamuri până la boxele pe pervazele lor. De la mirosurile pestilenţioase până la ocarele din mizurile noapte. De la mâncarea lor pe masa nouă şi lăcuită până la capoatele cu flori ale nevestelor cu bigudiuri în cap sub baticuri sau fileuri roase de timp. Stresanta imagine zilnică nu sapă în conştiinţa fiecăruia ci în frustrarea fiecăruia.

Iluzia bunăstării măsurată zi de zi de imaginea din faţă naşte pe „nu-mi pasă” la tandem cu „aşa merită”. Acutizează scărba, nepăsarea şi disperarea.

Mă amuză că fiecare mutare a celor din stânga reprezintă pentru ei „un nou început”. Probabil, plătit cu bani grei şi rate multe. Mă amuză şi totodată (mai mult)mă întristează. Saturaţia realităţii zgomotoase şi mirajului noului vor ieşi, în ani-pierduţi şi chinuiţi- ca uleiul deasupra apei.
Pentru că răul susţinut şi dorit învinge. Întotdeauna.

De ce ţi-e frică nu scapi…

Întrebare

de

…simplă cu răspuns lung şi complicat.

″De ce nu mai scrii?″ o întrebare venită pe mail printre alte întrebări. N-am răspuns acolo, am să răspund aici.

Nu mai scriu dintr-un motiv foarte simplu: datorită subiectelor. Fiecare se simte personaj. Şi, într-un fel, chiar e. Inclusiv eu sau mai bine zis, începând cu mine. Cumva lezez- ştiu bine că nu e aşa decât în măsura în care fiecare se recunoaşte în oglindire şi nu-i place ceea ce vede. Şi-am obosit.

Viaţa e aşa cum e, cum ne e dat să fie. De la noi făptuire ori de la ceilalţi punere în faţa faptului împlinit sau, pur şi simplu, dintr-o nimereală conjuncturală. Rareori facem ce vrem, rareori suntem cum suntem. Natura umană e diversă şi plină de nuanţe. Alb şi negru există doar în capul idealiştilor, restul îşi ghidează rolul pe scena vieţii după nuanţe, cireş, interese, supravieţuire indiferent de ceea ce înseamnă asta în abisul compromisului. Să iertăm, să tolerăm, să înţelegem. Numai că nimeni nu iartă, nimeni nu tolerează şi, şi mai puţini sunt cei care înţeleg. Dezbrăcaţi de motivaţii- reale, imaginare, prioritare sau puerile- rămânem goi şi nu ne place ceea ce vedem. Nici singurătatea, nici „neica nimeni” în faţa propriei oglinzi. Nu suntem în stare să ne asumăm şi nici să fim modeşti în drumul nostru prin zile.  Trebuie să fim „cineva”. Centrul universului altcuiva. Niciodată al sinelui nostru.

Nu mai scriu- şi iată cum mă dezic prin aceste rânduri- fiindcă cu înaintarea în vârstă, încep să înţeleg -să constat- că totul se măsoară în clipe. Pasagere şi complet aleatorii. Clipe de bunătate, clipe de iubire, clipe de prietenie, clipe empatie, clipe de corectitudine, clipe de demnitate, clipe de onoare, clipe de ascultare, clipe de autocontrol, clipe de cinste, clipe de blândeţe, clipe de compasiune, clipe de credinţă, clipe de curaj, clipe de discreţie, clipe de generozitate, clipe de hărnicie, clipe de justiţie, clipe de loialitate, clipe de onestitate. Doar clipe fără consecvenţă. Ca nişte mici străluciri pe cerul întunecat. De cele mai multe ori aprinse în relaţia cu noi înşine. Între ele, clipele-puncte din codul Morse ale vieţii, sunt liniile aceluiaşi cod, lungi şi interminabile ale compromisului îmbrăcat de cele mai multe ori de sabia răutăţii, răzbunării şi al urii. Pe care trebuie să le trăieşti şi a doua zi, ca punct de plecare într-o nouă reconfigurare a zilelor ce urmează să fie.

Nu mai scriu, pentru că nu mai am ce fără ca să nu mă privesc în oglinda nemulţumirii mele ca imagine a ceea ce fac, fie un spasm dureros a ceea ce nu vreau să fac sau să fiu vreodată.
Viaţa e aşa cum e, cum ne e dat să fie. Celelalte mii de cuvinte pe care inima mea le va vrea să le scrie, cel puţin deocamdată, se vor reflecta numai în miile de necuvinte din imaginile surprinse şi aduse în faţa vieţii mele printr-un obiectiv oarecare.

 infinit

Mai există

de

…şi pisic fericit 😀

Mai există

Ce puteam să fac?
Să restricţionez ieşire, şi da, era posibil, sau să îi facilitez plecările. Dar eu iubesc şi apreciez libertatea.
Şi nu din vârful buzelor sau din suprafaţa plană a tastelor. Pentru că şi el, chiar dacă-i un amărât de pisic, are dreptul la felul lui de-a fi. Inclusiv, lumea largă. Inclusiv, la neîntoarcerea. Am avut rolul meu, al nostru când ne-a găsit pentru a-l salva. Poate ăsta a fost tot. Poate, conform proverbului, „câinele de la uşa măcelăriei nu pleacă”. N-am de unde să ştiu. Dacă m-am ataşat de el, chiar fără rostul lui ancestral de a prinde şoareci, de a fi folositor pe lângă casa omului? Ei bine, da! Poate chiar prea mult, dacă mă gândesc că-i un simplu animal. Dar nu-l consider doar un patruped, şi asta e valabil pentru oricare din animăluţele din jurul casei. Sunt nişte fiinţe. Făcute de Dumnezeu. Create cumva altfel decât noi şi asta nu le face să fie mai prejos.

Pe lângă de a-i da (re)libertatea şi din partea noastră, mai era o problemă. Orice pisic atunci când sare cade pe toate cele 4 picioare. El, nu poate decât pe cele din faţă şi asta e rău pentru el. Cu fiecare săritură îşi zdruncină coloana care, în timp, o să-i fie afectată.

Asta e povestea uşiţei, cu tot cu gândurile ne sau exprimate. Pentru că nici nu avea cum să fie altcumva.

Pisicul a găsit soluţia aşa cum e să-şi recapete libertatea. Trepiedul, s-a căznit până când a găsit calea să sară gardul.
Şi-a impus libertatea. Şi atunci, trebuia.
M-a amuzat, ca lecţie. Un Trepied plin de voinţă şi iubire de viaţă.
Sau, ca semn. Un Trepied pe care-l iubeşte Dumnezeu. Şi dacă El îl iubeşte…
Ori, ca întâmplare. O alegere pe care o aveam de făcut ca pe oricare alta în viaţa asta efemeră.
Sau, ca încercare. Între ceea ce gândim şi afirmăm şi ceea ce, real, facem.
Sau, mai presus de toate, ca demnitate. A lui, a noastră. Iubirea nu ridică ziduri şi nici nu leagă cu lanţuri. Întoarcerile nu se cerşesc.