Taguri Arhive: viata

Pe drumul de seară

de

…vine-o feţişoară
El e Făt Frumos
Deloc capricios!

Ziceam că scriu câteva rândul despre partea masculină, cea cu (mai)vină puţină 😛 , ca să rămân în ritm şi rimă. Şi mai ziceam, aici, despre perdeaua dată la o parte. De unde tot frica răsare/Ca o fată mare. Numai că, una e masculinitatea din interior şi una e aia din exterior. Una e să pui mâna pe perdea, alta e să vezi înăuntru. Dacă femeile pun mâna pe perdea ca să-şi surprindă concureţa, bărbaţii pun mâna pe perdea ca să prindă concurenţa 😀

Dar noi ne potrivim…
…fiindcă ne izbim.

Dar noi ne potrivim în interese ne lovim ,
Da, da.

Bărbaţii au trei frici majore, pe ele baleiază, în mod regulamentar, o grămadă de altele, care mai cuminţi, care mai perverse:

– pierderea libertăţii, a mişcărilor pulsatorii străine de neam şi mai ales de casă. Pe principiul, fiecare soţ are dreptul să-şi amintească că-i şi bărbat! De unde pierderea libertăţii se înfrăţeşte la braţ şi împunsătură, cu însăşi nevoia ancestrală de a i se reconfirma virilitatea, lungimea, iuţimea, isteţimea şi mai ales voiciunea. La capitolul ăsta, fiecare se descurcă cum poate dar mai ales ţinând cont de ingeniozitate mintală (şi spaţiu de desfăşurare) în a găsi motivaţii plauzibile, scuzabile şi iertabile faţă de minunăţia de acasă şi de care a fugit la alta.

Poţi să treci zâmbind prin toate, 
Şi vreo două ore lâng-o altă jumătate
Că banii n-aduc fericirea, 
Dar te ajută să-ntreţii şi iubirea. 

– lipsa unui confort acceptabil din care să nu fie dat afară dacă nu-şi permite să şi-l asigure şi singur şi tot singur să facă pe uşierul atât la intrarea cât şi la ieşirea femeilor din viaţa lui. Berica lui, tabieturile lui, jucăriile lui şi, mai presus de tot şi toate, locul unde ancorează vremelnic sub egida liniştii între 2 spre 4 stele: fără ciocănitoare şi fără dictatoare. La 7 stele, e heavens, că se dă şi servitoare. Ah, cu zâmbet şi mută. Sau redusă la muţenie, din admiraţie, desigur!

Şi chiar de-ţi vine greu să vezi, 
Eu sunt aici ca să te luminez
Să-ţi spună cineva că eşti frumoasă
Cât nu mă dai afară din casă.

Lângă tine stau
Lângă tine stau
Cu tine nu mă plouă nopţile
Mă hrăneşti şi-mi cresc şi burţile

– părăsirea, ei da, chiar aşa! Nu, nu le teamă să rămână singurei, pustii şi cu ochii mari şi tremurători! E o chestiune de orgoliu masculin născută undeva în drumul spre lumina ieşirii din uter. O dată în viaţă a fost expulzat din confortul mamei, ajunge! Deci, oricând ei, niciodată s-apuce ele. E simplu si nimic complicat. Se numeşte vanitate.

M-ai dus de la 36 de grade, 36 de grade, 36 de grade
La 20 grade, 20 grade, 20 grade, 20 grade…

ps. ambele texte în nuanţe glumeţe, şi acesta şi cel de aici, ca să nu discriminăm pe nimeni 😀 Pe drumul de seară

Povestea mea

de

…cu vişine de viaţă.

Plouă. Plouă de 3 zile. De 4 zile. De întreaga lună iunie.
Iarăşi plouă? aud când în dreapta, când în stânga întrebarea asta tânguită a deznădejde.  Şi-a deprimare. Şi-a nemulţumire. Pe ploaie! Auzi la ei, pe ploaie! Aceeaşi care se vor plânge de căldură, de soare. Şi de ninsoare. Şi mie îmi vine să râd. Şi chiar râd, aşa cum ştiu eu, cât să mă audă şi ştie toată lumea. Căci râd din suflet cu tot sufletul.

Plouă cu viaţă din cer şi eu mă vâr sub pilotă. Plouă şi mă bucur. Cu nasul lipit de geam. Plouă şi-mi udă grădina. E verde curat. Plouă şi spală colbul străzii. Aerul e respirabil şi clar. Plouă, şi-n ploaia asta e un ceva plin de speranţă. De azi şi de mâine.

Povestea mea cu vişine de viaţă? Sigur. Luni, când am venit acasă, i-am zărit pârgul. Dodoloaţe şi catifelate, atârnau cu ispită. Nu le-am dezamăgit în farmecele lor. La nimereală, i-am prins una. La nimereală, am întins mâna, ca un copil care fură. Mii de stropi, pe ceafă mea, i-au fost răspunsul. Picurii reci m-au imobilizat preţ de câteva secunde. Umpic de ciudă şi, mai apoi, umpic de zglobiu.

Şi-am mai tras de o alta, de mai sus, mai cărnoasă, mai rumenă şi parcă niţel cam obraznică. Şi-o cerea! Şi pomul iar şi-a scuturat crengile. Şi mi-a spălat ochii, şi buzele, şi obrajii. Mi-a răcorit gândurile strânse de peste zi. Mi-a domolit grijile.

De luni, e ritual. Acelaşi. Eu iau câteva vişine, el îmi răspunde cu ploaie.

Ploaia de Bun venit, acasă.

visine cu ploaie

Despre una, despre alta

de

…asta-i despre mine, despre tine, despre oricine, despre nimeni…

Fie ca forțele răului să se încurce
pe drumul spre casa ta.
George Carlin

Ascult o poveste. O Umbră a întunecat o minte.

Când faci rău, s-ar putea să-ţi fie bine. Dar, vezi tu, viaţa asta e ca o roată. Ce ai făcut tu altuia, se întâmplă să ţi se întoarcă înapoi. Şi, uneori nu oricum. Nu la tine cel păcătos. Ci la nevinovaţii de-ţi sunt aproape. Exact acolo unde doare mai tare, exact acolo unde neputinţa-ţi urlă în pustiu. La cel de lângă tine, care ţi-e mai drag. Jumătatea ta, copilul tău.
Poate asta e diferenţa dintre suflete. Unii se „joacă” crezând că-l ţin(bine)pe Dumnezeu de-un picior, alţii ştiu că Dumnezeu nu joacă şi nu se joacă cu negrul.

Când faci rău, sufletul şi ego-ul îţi tresaltă a bucurie sau poate doar a recompensă pentru ceea ce crezi că ai primit cândva. Dacă ai primit şi nu cumva, orbit de acelaşi ego, închipuirea ta a înghiţit neînţelegerea lucrurilor peste care ai trecut purtând ochelarii de cal ai propriului trecut care te-a dezamăgit. Sau poate a fricii să nu pierzi ce ai pentru care îţi revendici dreptul la proprietate. Intangibilă şi metamorfozată în simplu obiect neînsufleţit.

Când faci rău, nu ştii ce e în partea cealaltă. Vezi numai succesul tău dar el e la fel de provizoriu ca şi răul. Omul încercat şi smerit duce. Chiar dacă i se îneacă lacrimile în barbă, chiar dacă-i neştiut în problemele lui. Pentru el, amarul de azi e seninul de mâine. C-a mai trecut un hop, c-a mai izbândit peste un necaz. Şi cu fiecare dintre ele, adunatele necazuri, învaţă că nu (mai)are nimic de pierdut. Şi uneori, smulgându-i smerenia din piept, nici nu se mai pregetă de la ceva. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.
De aceea, înainte să fii făcut rău sau să te gândeşti să faci orice rău, e bine să te întrebi tu însuţi cât poţi duce şi dacă eşti dispus să plăteşti preţul. Şi mai ales, după regulile Divine, pe cine, al cui suflet, viitor şi destin ai sacrificat pentru bucuria sau fericirea ta efemeră.
Bucuria inimii şi tămăduirea sufletului stă în binele pe care-l faci, chiar dacă asta, uneori, înseamnă să nu faci nimic. Să nu întorci răul dacă chiar a fost, mai bine,  fă-ţi un bine ţie. Chiar ţie.

Despre una, despre alta…asta-i despre mine, despre tine, despre oricine, despre nimeni…

despre una despre alta

Dar noi ne potrivim

de

…fiindcă ne minţim,

Dar noi ne potrivim şi tot cu frica-n sân trăim,
Da, da.

Ce romantic, ce frumos…
Ne înjunghiem prin dos…

Ei uite, aşa mi-a venit să patinez pe versurile prea cunoscutei melodii. Aşa, cu raţiune şi simţire.

Dar noi ne potrivim încearcă din răsputeri şi din toţi bojocii să ţipe câte unii. Uită însă că nu sunt Cuore şi nici singuri pe lume. Că deh, perdeaua oricât de groasă, tot răzbate lumina prin ea. Cu atât mai mult cu cât o dai la o parte, doritor şi ritmic, ca să vezi ce mişcă pe stradă ocazie cu care praful şi deranjul se văd dincolo de geam. Şi-atunci, cu un instrument simplu, citesc invers mesajul/le plin de mirific şi feerie, ca-n poveştile de adormit şi legănat copii.

Frica. Frica e doar un efect. În spatele ei stau o mie de cauze. Dintre toate, printre primele locuri la femei, stau:

– puţinele oferte serioase şi nu încercările frivole, nici măcar lascive. Pe care numai fiecare femeie în parte le ştie. Şi nah, doar n-o să strige în gura mare: mai bateţi, bre, şi la uşa mea, dar mai cu putere că m-am săturat de curentul din fantă!

– singurătatea într-o societate meschină care le înfierează repede. Dacă-s singure, de ce sunt singure? Ptiu, ferească Dumnezeu, să fie şi vreo divorţată! Nu, nu, niciodată n-a lăsat ea pe Domnul, Domnul a lăsat-o pe ea! În plus, pe lângă c-o arată femeile proaste, ăăă,  lumea pe stradă, başca c-a gustat din sensul şi bună starea umbrelei! Rău e cu rău dar mai rău fără rău! Şi ce viaţă e aia fără un suflet lângă tine pe post de modelino-taurino, ăăă, bărbat?!

– violenţa&manipularea(psihică, fizică). Când vii acasă bate-ţi nevasta, că ştie ea de ce! Dacă nu te luam io, draq te mai lua!...şi alte vorbe de duh şi populare asemeni lor despre care s-a tot scris şi cu care se împăunează toţi masculii mai la dreapta de alfa şi colţ cu frustrarea. Multe muieri sunt fie terorizate de ce-ar putea să facă bărbatul la o adică, cum şi mai multe, cele mai multe, trăiesc drama păpuşii păpuşarului, fără ca ele să bănuie, vreo secundă, că se află într-o cloacă psihică, ba, cu determinare stă în umbra nucului sub care, se ştie, nu creşte nici iarba daramite o floare…

– aspectul fizic coroborat cu o stima infimă de sine. Nimeni nu-i perfect. O ştim cu toţii. Şi sigur că da, la femei funcţionează din plin să te priveşti dimineaţa în oglindă sau şi mai bine, oricând către o alta şi să crezi cu mânie, ăăă, mândrie proletară:  Io-s cea mai frumoasă/Sunt mai frumoasă ca (o altă)ea! Bine, mai e şi varianta cu sufletul! 😀 Să încerci tu, mascul feroce, să iei niţică distanţă, apoi mai vorbim despre bunătatea sufletească, altruismul sentimentelor şi mai ales, grija pentru tine! Să vezi atunci ce stâlp, ce gard, ce de frustrare…

– pierderea unui statut(financiar/material sau pur şi simplu, de vizibilitate-soţia soţului). Ei, da!  Pentru prima parte le zice bine Sorinel Pustiu: Tu nu mă iubeşti pe mine iubeşti portofelul meu! Pentru cea de-a doua…hehe, câte nu se visează soţia-soţului?! Câte lipsite de orice personalitate şi mai ales bun simţ,  ies în relief ca păduchele în frunte, ăăăă, bomboana de pe…tort ?! Exact aşa cum trebuie! Momentul tău, e momentul nostru! Şi io, şi io! Hop, şi io!

Frici ascunse. Sau mai bine spus, ascunse de subiect că de predicat nu mai poate fi vorba. Ceilalţi din jur, însă…văd şi aud. Mai ales când se exprimă şi se desfăşoară în lipsa unui „lui” oarecare, pentru că având fricile astea în suflet, spaimele în sânge, chiar că-l face un oarecare.

Mi-e foarte greu să cred, de fapt deloc, că „o potriveală” se nimereşte şi se suprapune pe frică. Asta e orice altceva dar „potrivelă”, ba. O fi interes, o fi contract, o fi, draq ştie ce, dar love mai pe marţi, când era Belgia!

Noi să fim sănătoşi şi la iubire groşi! 😀

ps. tratăm adecvat şi în acelaşi spirit şi partea masculină, că le au şi ei p-ale lor. Mai ales când nu ştiu ce vor! :D,

Tristeţea pereţilor

de

…unei case.

N-aiba ştie, ce neînţelegeri de tot felul, ce calcule matematice şi financiare pot face ca o clădire atât de frumoasă să ajungă aşa… O ştiu de multă vreme, de când era ne tencuită, ruină, părăsită. Varul vechi, de praf căzător, strigau disperarea clădirii. M-am bucurat foarte tare când au apărut schelele, când au început să apară semnele redescoperirii.

Undeva, spre Hala Traian, în apropierea ei, pe dreapta venind dinspre Unirii, se află această casă. Acum, cu o jale cosmetizată de tencuiala proapătă, îşi urlă tristeţea pereţilor…

casa de la Hala Traian