…măh?

Mi-am dorit iriși în curte. Zic curte, că ligheanul meu de grădină e supra populat. Zic curte că-i + ghivece. Cum am cosmetizat toți pomii de am stins lumina în casă pe timp de zi, am pus ochii pe niște pătrățele de pământ la care ajunge soarele. Deci, iriși. Băbuța din piață abia aștepta să-i cumpăr flori! Îi iau tot snopul de iriși la grămadă. Albaștrii și albi. Cu floare.

Acasă n-am stat pe gânduri și i-am plantat imediat în petecuțele alea de pământ. Și, cum am stat eu așa câteva zile în admirația florilor, numai că văd că-mi răsăre boboc întunecat. Și hop pe el cu lupa ochiului și mai mare! Și creștea, creștea și tot nu mi se lumina!
Maro! Hait!

Îl postez veselă și zglobie pe FB. D-aici începe. Vreau și io, vreau și io! Bine, măi, se face, facem comandă, zic. Și-mi zice fiecare ce vrea. Pe viu grai, pe calea telefonului. Și, fac comandă. De bordo, mai întâi că maro nu mai avea. Bine, zic, bordo să fie!
Dau să plec și numai c-o aud:
– Și bicolor. Și galben. Și alb. Și roz. De m-a apucat durerea de cap!
Vaaaaai! Vreau, vreau, vreau. Și io, și el, și ea!
De dimineață m-am dus să-mi ridic comanda. Și m-am trezit cu un snop de iriși, fiecare plăntuță cu tot cu rădăcina și pământul aferent într-o punguță de plastic roz cât să acopere pământul. Snop?! Nu. O ladă cu snopuri. ”Ca să-i puteți căra mai ușor…”
Nimeni nu mai era ca mine! Fericită tare plec cu lada.
– Ce-ai acolo? mă tot întrebau pe drum.
– Iriși! răspundeam cu zâmbetul cât roata carului.

Ajung cu lada în birou și cum îi priveam pe ei, pe iriși, cu admirație și bucurie, îmi pică fizionomia facială!  Taman ce-am realizat că privesc în proporție de 90% numai frunze. Doar cei galbeni mai au flori, de unde și restul de 10% ca să facă întregul lăzii. Poafai! Îi iau la puricat, analizat și îi întorc, îi răsucesc, mă uit în lumină, îi bag în întuneric, doar doar s-or diferenția în vreun fel la clorofilă! Nada! Toți o nuanță și-un pământ! Ridic unul și îl întreb galeșă și duioasă:  Tu de care ești , măh??????

N-am ce face.
Plec cu lada înapoi, băbuța mea mă lămurește că nici ea nu-i știe! Când tocmai să-mi atingă falca de asfalt, îmi zice:
– Păi, da, și d-asta am scris pe pungă!
Și-mi arată. Și scria. Cu pixul. Care cum era după culoare. Numai pungile nu le cercetasem! Și-mi iau lada înapoi.

După stresul tufișului, mă așez cuminte pe scaun. Bine, bine, dar fiecare, ce culoare a vrut?!…
Și uite așa, mi se spală prima întrebare din cap cu o alta: Tu al cui ești, măh?!