…în gând şi-n fapt.

Habar n-am cum se leagă anumite lucruri. N-am nici cea mai mică idee cum sunt potrivite, dacă sunt potrivite sau pur şi simplu văd doar ceea ce vreau să văd sau cred doar ce vreau să cred. Probabil, niţel din amândouă, fără să-L exclud pe El, fără să mă ignor pe mine.

Gânduri la cafea. Pe terasă. Cu aromă de brad, cu sclipiri de cer. Gânduri amestecate printre arţari şi pini. Apoi, alte gânduri pe care numai eu le ştiam au venit şi mi-au rebătut în poarta minţii. Şi pădurea s-a făcut scut, ca în poveşti. Ea le-a oprit. Şi eu le-am alungat. „Plecaţi de aici! Nu vă mai vreau!” Surprinse, uluite, au dat un pas înapoi. Le-am privit ca pe nişte năluci cum au aşteptat până la înserare. Înfrânte au plecat fără să le mai crească liane, fără să-mi mai pătrundă în suflet. Până şi mie care am trăit momentul mi s-a părut utopie sau şi mai mult, o festă a imaginaţiei. Fie şi aşa, mi-am zis. Am primit Minunea şi-am mulţumit.

Apoi, în prima oră a Noului An am auzit povestea despre naşterea unor cabane. Care nu era deloc o poveste. Acolo, în mijlocul Naturii, totul are rost, toate se leagă, de tot trebuie să ţii cont. Tu eşti parte Ea, Ea e parte din tine.

” Când am început construcţiile, a trebuit să defrişez Pădurea. I-am cerut Iertare şi i-am promis că o voi aduce înapoi. Am construit, acum peste tot sunt puiuţi de brad, de arţar, de pini. Pe unii i-am plantat eu, pe alţii i-a adus Ea. Peste câţiva ani, îmi doresc ca Pădurea să înghită cabanele. Să fie un Tot. Şi mai vreau să construiesc căsuţe în copac. Pentru asta, însă, mă plimb în fiecare dimineaţă şi vorbesc cu copacii. Aştept să aflu care şi unde mă lasă.”

Ascultând, am revăzut Pădurea făcută scut. Am luat-o cu mine.

Şi-am făcut un pas înainte.