… de zi.

Cu muzicuta de drum, tam-tam-tam. Verde. Cam cat se poate dupa 3 zile de munca intensa, de trafic cu tot soiul de participanti, cu probleme pe care schematic mi le trasez, in cap, cu rezolvari atat cat imi sta in sta putinta. Deci, verde. Din cand in cand mainile muncite de pe volan striga la mine a nevoie de manechiura si eu le promit (si)ca azi le rezolv. Verde. Reusesc sa trec de toate intersectiile si situatiile limita. Tot verde. Reusesc sa ajung si la timp si inca cu buna dispozitie. Verde. Intru in incinta gospodariei. Albastra.

O mica intamplare, pe care am stat pret de cateva secunde spre minut, daca s-o bag in seama sau nu. Teoretic o balarie, practic un precedent nefavorabil. Si cum astfel de intamplari, mai ales cele in vazul lumii, nu sunt benefice, ba dimpotriva au permisivitatea tragerii de sireturi, cu tot timpul scurt avut la dispozitie, n-am stat pe ganduri. Doua telefoane, o cerere scurta si la obiect si, tot in vazul lumii, situatia s-a remediat sub patina revenirii la normalitate.

Nu mi-a iesit din cap ca si intamplare. Mica si meschina. Banala si oriunde. In esenta, o incercare. Daca tine, merge. Daca nu tine, macar am incercat. Cu care, teoretic sunt de acord. Pe care, practic o cred ca fiind limitata. De anumite concepte: proprietate, libertate, valori, putinta de orice fel.

Popular, aceste limite sunt date de expresia batranesca, simpla si sugestiva : Nu se cade, maica, nu se cade! Acolo unde nu exista instanta morala interioara, atunci macar una exterioara, prin gura celor de langa noi. Cine n-are batrani sa-si cumpere…ei, inca, mai stiu ce e acela bun simt si au putinta sa ne traga de maneca.

Pierdem timp. Si celule nervoase. Fie incercand unde nu e de incercat. Fie punand la punct ceea ce sare gardul. Inutil si distructiv.

Verde.