… aşa cum am fost.

Soarta ne iese în întâmpinare  
tot atât cât îi ieşim noi în întâmpinare.
Seneca

Ieri o altă experienţă personală m-a pus pe gânduri. E a 5-a dacă nu cumva a 6-a, în 47 de ani. În care am acţionat la fel, cu aceeaşi convingere sau determinare.

Fiecare dintre noi avem peopriul fel de a fi. Şi când mă refer la asta, spun că toţi suntem la fel, toţi avem aceleaşi caracteristici, natura umană este împăienjenită de toate calităţile şi non-calităţile. Toate. Ceea ce ne diferenţiază este măsura din fiecare pe care le deţinem prin ADN-ul propriu. Iau la întâmplare o caracteristică fizică: înalt. Înalt pot fi faţă de o medie sau poate faţă de un alt reper bine definit, un copil de exemplu. Inteligent, faţă de o medie calculată sau faţa de un altul. Bunătatea, între 0 zero şi sacrificiu. Şi tot aşa. Pentru orice.

Suntem ceea ce suntem faţă de noi înşine, şi asta este oglinda adevărată, şi faţă de ceilalţi, în funcţie de ce (cum)vrem să (ne)vedem.

Cum spuneam, ieri, viaţa m-a adus în faţa felului de a fi. Al meu, personal şi unic. Distinct. Unul din instincte, instinctul de conservare, pe o axă cu valori între zero şi infinit, mie îmi tinde spre zero. Această aproximativă valoare minimală a lui, nu îmi perturbă şi nici trage înspre ea, valoarea instinctului de supravieţuire. Paradoxal, mă pot sacrifica până la dăruirea şi ultimei fărâme de viaţă(inclusiv şi pe aceea) dar dacă supravieţuiesc, instinctul – dorinţa de a continua este suficient de mare cât să ma adaptez oricărei situaţii. Am remarcat acest lucru încă de când s-a întâmplat prima oară. Nu sunt vorbe scrise pe hârtia net-ului de dragul conversaţiei ci întâmplări reale, unele cutremurătoare. Revoluţie, cancer, dreptate, viaţa de zi cu zi. Dacă ar fi să mă întorc în timp, cu acelaşi fel de a fi, aş proceda, în întâmplări similare, identic şi la fel.

Corect sau nu, raţional sau ba, tot pe o scara de 0 la infinit, acest fel, mi-a adus şi cele mai mari bucurii dar şi cele mai dure dezamăgiri, pe care, însă nu le regret, fiind rezultatul alegerilor mele de a acţiona, fiind parte integrantă din azi şi cel mai important, fiind somnul liniştit al nopţilor care au urmat şi urmează. Mi-am urmat crezurile, mi-am slăvit idealurile. Evident, n-am fost şi nu sunt creată pentru monotonie şi alinirea într-un rând, cuminte, aşteptându-mi blidul cu orice. Cum nici indiferenţa, indolenţa faţă de semenii mei nu mi-au fost darnic dăruite.
Şi tot la fel de evident, după cum vrea să vadă fiecare, dăruirea totală sau prostie, reacţiile mele au repercusiuni la nivel fizic, odată cu trecerea timpului. Şi asta eu o văd, o simt, ca o plată absolut firească a unei vieţi trăite intens şi imens.

Aşa cum sunt, merg înainte supravieţuind şi nu vieţuind. E bine, e rău? Cred că e o problemă care ţine strict de conştiinţa nedeformată a fiecăruia dintre noi şi de împăcarea cu sine.

Dacă ar fi să-l parafrazez pe Petre Ţuţea „Am stat 13 ani în temniţă pentru un popor de idioţi”, îi dau dreptate 100% cu amendamentul că alegerile pe care le-a făcut, chiar regretându-le ulterior poate, l-au împlinit în satisfacţia dreptăţii, l-au făcut cine e a fost şi ce-a rămas în neamul românesc.

…de dat cu aspiratorul.

…şi câte una care iese în evidenţa urechii…

Să tot ai spor. ( cu aşa strategie )

…ursuleţului de anul trecut
Pentru altul mai proaspăt şi mai bine crescut!

Hai cu pluşuleţul…hai cu inimioara,
Ca să vadă ţara…că am cu cine s-mpart plăpumioara!

Se apropie. Se aude. Cu surle. Cu tremur de genunchi al bărbaţilor. Şi compulsii ifozate şi sofisticate ale femeilor.

Îmi place ori nu-mi place, asta-i întrebarea! Şi în stilul deja caracteristic mai spun o poveste.

Anul de graţie 1994. Şi-o moştenire. După principale pe care le-am bifat rapid şi cu multă determinare, un rest de bani îmi bălteau în geantă.  Să tot fi fost cam cât să fi stat acasă vreun un an şi jumătate . Aşa că încurajată de gândul că eu serviciul prea bun nu mi-l las, am făcut o listă cu secundarele şi mofturile. Le-am bifat meticulos. Până cam la jumătatea listei unde se trona cu majuscule ” HAINĂ DE BLANĂ, VULPE POLARĂ” -încheiat citat.

Şi-am purces la drum cu acelaşi spirit hotărât. Ba am luat după mine o cunoscătoare şi deţinătoare de astfel de hăini. Mai precis, când mi-a deschis dulapul, o întreagă herghelie zăcea într-însul! Pe categorii: 4 nurci, 2 marmote, 3 vulpi şi vreo două rătăcite şi amărâte de şinşila. Mă rog, coabitau cu-o familie de molii moştenite şi ele din neam de vază comunistă de pe Dorobanţi citire. N-apucăm să plecăm la drum că doamna îmi cere să opresc la chichineţa de metal pe post de florărie, din colţ. Iarnă, nămeţi, troiene. Eu trag pe dreapta cu avariile, ea coboară şi n-apucă să intre în florărie că florăreasa iese din coşmelie.  Iar mie îmi ies ochii de găoace! Avea, sora mea, fratele meu, neamurile mele!, florăreasa o haină de blană de vulpe polară lungă până în pământ de m-am rostogolit pe scaunul şoferului! La fiecare pas pe care-l făcea, pe lângă fâlfîiala din abundenţă a vulpilor înşirate, ieşea tradiţionala, mărunt pliata şi bogat înflorata fustă de culoare roşie ca macul! Şi ca să fie treaba- treabă, fiică-sa, în urma ei, cu modelul 2/3 cu aceeaşi păroşenie…mult visată, dorită şi adulată de mine.

Mi s-a luat instantaneu! Şi nu mare mi-a fost uimirea când am observat timp de-o săptămână, splendoarea visată era de-a dreptul uniforma de florărese purtată! Unicitatea, eleganţa şi mai ales valoarea ei se duseseră pe apa Sâmbetei…Iremediabil, ne separase lumile.
De oricare alt fel…numai d-aia,  nu! NU! NU! NU!

Cu ziua asta, e cam la fel! O industrie, bucuria chinezilor şi a fabricanţilor de ciocolată. Un exchibiţionism de genul :
Vai, vai, vai iubirea din tramvai!
Ca la mine, sâc!, n-ai!

Dincolo de faptul că o zi într-un an e ca floarea cu care nu se face primăvară, ideea de măsurare a dragostei pe care o porţi cuiva, reflectarea ei într-o unitate materială, cumva mie îmi pare a fi meschină. Ipocrită de-a dreptul. De care comercianţii profită cu un marketing agresiv şi manipulator.

Şi dacă totuşi există o aniversare, atunci s-o sărbătorim p-aia românească. Şi dacă tot mai credem în iubire şi mai ales că îndrăgosteala ne mai bântuie inimile şi ne mai fâlfîie stomacul, atunci să dăm iubire. Începând cu timp, atenţie, răbdare, înţelegere, mângâiere cu iz de îmbrăţişare. Acolo, în colţişorul nostru, nevăzuţi şi neexpuşi, intim şi privilegiaţi că iubim şi suntem iubiţi.

“Exista lucruri atât de serioase – cum e dragostea, cum e credința în Dumnezeu – încât nu se strigă în piața publică.” Ana Blandiana

…  nu capătă ţâţă şi Cine cere nu piere, dar nici nume bun nu are.

Vorbe pe care o ştim cu toţii. Şi, pe primele şi Dora le ştie . Un câine. Îşi scoate trocul din căsuţă atunci când i se goleşte. Şi noi il umplem şi-l băgăm înapoi, înăuntru, să fie ferit de ploaie, zăpadă şi obraznicii guguştiuci. Ne mai rămâne doar să-i aruncăm o ocheadă în drumul nostru dintre poartă şi uşa casei. Acelaşi comportament îl are şi cu trocul de inox în care îi punem apă. Pe care îl rostogoleşte cu laba până unul dintre noi reacţionează la zgomot. E felul ei de a ne atrage atenţia, e modalitatea ei de a-şi asigura nevoile primare. Şi, dincolo de astea, orice venire a oricăruia dintre noi sau cunoscut al casei, e prilej de bucurie pentru ea dar şi oportunitate, pe care o speculează la maxim sărind, tăindu-ne calea, aproape împiedicându-ne, numai şi numai în scopul de a fi mângîiată. Nevoia de dragoste.

Din cauza ei, a pisicilor care şi ele ne întâmpină în pragul casei, gândesc că, cumva, piramida lui Maslow, ar trebui redesenată şi corelată la un alt nivel al calităţii vieţii.

Cu A de la Afecţiune.

Poate trăi o fiinţă fără afecţiune?! Indubitabil, da! Dar care-i reala ei importanţă? Cât timp, o fiinţă poate supravieţui DOAR cu apă, aer, mâncare, etc?! Răspunsul e simplu. De fapt, sunt 2. Cât timp le are şi cât timp le vrea. Şi de aici se poate naşte o imensă teorie. Acceptând faptul că „le are” este pe termen nedefinit şi nelimitat, mai rămâne „le vrea”. Cât le vrea? Cât instinctul de conservare i se intinde ca ciunga. Cât resemnarea întru acceptare nu-i face mâncarea acră şi apa amară. Şi de aici, alte filozofii. Bătrâni care aşteaptă moartea. Oameni cu premature brazde ridate ale sufletelor.

Revenind la gesturile căţelului meu, un animal care nu are proverbe şi zicători în cutia lui craniană, prin ele, pur instinctual, cere ceea ce are primordial nevoie. Paradoxal, dreptul de a cere privit chiar prin prisma obligaţiei îi revine şi copilului. Îmi vine în minte lălăiala a jale pe care o au uneori copii, fără ca să le fie sete, foame, frig/cald sau să aibă nevoie de schimburi curate. O lălăială oprită de o mângîiere, un strâns în braţe sau vocea mamei, care ochi zâmbet în ochi cu prâslea, îi glăsuieşte cu dragoste vorbe, poate cântate. Cu A de la Afecţiune.

…”dar nici nume bun nu are” vine grav din spate şi ne bate pe umărul matur al conştiinţei bătătorite. Ca şi cum, crescând, trebuie să ne îndepărtăm iremediabil de oricare din statuturi. Ne dezicem de copil, ne ruşinăm de animal.

Mă întreb cum ar fi dacă ne-am scoate toţi la vedere trocul gol al Afecţiunii…dacă am recunoaşte, simplu şi firesc, cât ne e dor să le fie dor? Cum ar fi lumea?! Şi noi, noi am fi mai buni? Am fi, oare,  mai puţin taraţi de frustrările pe care le defulăm zilnic în cotidian şi ceva mai motivaţi în tot ceea ce facem?…