… şi-o cazma disponibile.

Foicică de cocioabă
Dăm cu spor la zăpadă!
Codu-i cod şi iarăşi cod
La lopată, sunt miriapod!

 …că n-am găsit altă rimă…
…ca să parodiem niţel şi din Mioriţa aia autohtonă:

De trei zile-ncoace
Zăpada mi-i tenace!

Şi-a venit zăpada
Şi-a venit troiana
Şi-a umplut năroada
Curtea şi dugheana…
Pam, Pam!

Mama ei de treabă! Pridideşti la un colţ, dai în celălalt şi deja primul nu se mai vede. Dai, că n-am cum să nu dai, că altfel ori rămâi ca muşcata-n geam, ori sări, ca antihoţul, întâi pe geam de dinăuntru spre afară ca să ai uşă pe unde să intri de dinafară înăuntru. Fenomenul „degeaba” se manifestă şi peste gard. În faţa porţii. Tu faci mormanul şi vine plugu’ şi ţi-l întinde la loc sub formă de gard cu moţ şi creastă ! Te obişnuieşti cu toate, lopeţeşti în neştire, fără gând de intervenţie a vreunui vecin ori trecător. Doar, cu coada ochiului pândeşti în susul străzii, ca monstrul cu lama de fier să nu te surprindă şi să te-ntindă.

Mă întorc acasă. Că de plecat oricum nu mi-e uşor, e un fel de gimnastică de dimineaţă dezăpezirea asta, o gimnastică în stare parfumată, distins îmbrăcată şi pe tocuri încălţată. De fiecare dată, în astea 3 zile ninsorite, se întâmplă la fel. Cu foarte mici diferenţe nesemnificative. Şi cum mă apropi de casă, de la vreo 20 de m distanţă, văd talazul de zăpadă lăsat de distinsul plug. Strada-i laterală şi cu sens unic. Un alt loc de parcare nici vorba! Singura soluţie e ca 10 minute să blochez strada, staţionare cu avaria pusă şi lopeţit cu Warp 2 spre 3 cât să fac loc să intru în locul meu de parcare. Cealaltă variantă e ca de fiecare dată când apare în spate vreo altă maşină, să dau ture în cartier circa şi ceva de 600 de m. Varianta asta mi se pare fix de desene animate!

Privesc în oglinda retrovizoare, nicio altă maşină. Ştiu, n-o să dureze prea mult şi-o să apară careva. Careva căruia n-o să-i placă, n-o să aibă răbdare şi-o să-mi umple frigiderul de carne. Ei, uite, îmi zic în gând în timp ce deja deschid poarta ca să-mi iau lopata, o să-mi fac şi cumpărăturile! Trag aer în piept şi mă apuc de treabă voiniceşte.

Ş-apare. Un taxi. Îl văd cum se apropie şi îi fac semn s-o ia la stanga la intersecţie. Pricepe după coada lungă a lopeţii. Reiau cu şi mai mult sârg. Ş-apare şi a doua maşină. Care ignoră semnele mele. Şi care trece la furnizat carnea în frigider. O livrează din maşină, fără să deschidă portiera. Constată că n-am reacţie şi coboară ca să fie sigur că-mi umple şi congelatorul! Mă îndrept spre poartă, o deschid şi aduc încă două lopeţi. I le arăt. Ăla face spume şi vreo doi paşi spre mine.
Şi, fac şi io iar doi paşi spre poarta şi dau drumul la dihania de 40 de kile de câine. Ăla sare în maşină, dă cu spatele şi face ce trebuia să facă de la început. Adică stânga.

Îmi termin liniştită treaba, mă arunc la volan şi cu a II-a arunc maşina în locul de parcare. Şi finiş până mâine când o s-o iau de la capăt.

…n-am să construiesc…

Prin vara lui 2012, găsindu-ne printr-un magazin, frecând la propriu un card de credit ce urla după noi rate, ne-am gândit cum c-ar fi timpul şi cazul să ne cumpărăm şi noi o maşină de pâine. Că pe lumea asta sunt două tipuri de oameni, cei care au şi ăi care n-au! Ceea ce am şi făcut, pe lângă o placă de păr(nu numai că nu dădeau maşină fără placă dar era şi-o combinaţie bună şi se asortau reciproc 😀 😀 ). Entuziasmaţi nevoie mare, mai ales eu. Şi nu zic degeaba asta, fiindcă aşa am crescut, acolo la „ţară”, cu pâine făcută în casă, frământată de bunica şi coaptă în cuptorul din curte dar supravegheată de bunicul. Şi nu era de orişicare cuptor, nu cred c-o să-l facă ceva să-mi iasă din retina memoriei vreodată!
Era un cuptor din lut, rotund ca un măr, pavoazat p-afară cu nuiele şi suspendat de la pământ pe nişte buşteni trainici. Pe care-l mutau prin curte după cum era de treabă sau habar n-am din ce motiv de vânt. Iar noi, nepoţii, nişte mucoşi şi jegăriţi, ne propteam în faţa lui aşteptând cuminţi să iasă pâinea aia aburindă, de la care ne plesneau fălcile când o înfulecam, care trecută prin ciubărul cu unt, care prin ăla cu untură.

Cum, cum aş putea uita aşa ceva?! …

Deci, revenind la bucuria mea de-a avea pâine făcută în casă, toate erau roz. Şi toate aşa au rămas până i-am deschis manualul de utilizare. Pe care, după ce l-am răsfoit 5 minute şi l-am aprofundat cu 3 spre 4 citiri ale aceloraşi paragrafe privind modul de fabricaţie al pâinii, l-am aruncat cât colo!
Am multă răbdare însă e selectivă. Pot desena cu mii de liniuţe zeci de zile la rând, pot aştepta zâmbind trenul şi 5 ore când în jurul meu toată lumea înjură şi e nervoasă, pot să-mi dozez răbdarea până îmi văd ţelul atins… pot strânge din dinţi într-un mod calm la orice durere DAR…dar, nu pot să mă încurc în program şi răbdare c-o maşinărie! Dacă e de pâine, apăi să facă pâine, nu prin bipăit să mă cheme când vrea ea ca să-i mai pun nu ştiu ce! Cam aşa scria în carte c-ar trebui io să fac… să stau cu urechile ciulite la semnale ei acustice! Serios?! Am mutat maşina într-un colţ al bucătăriei iar ea a zăcut aşa, până în zilele noastre curente de mai are doar câteva luni şi iese din garanţia celor doi ani.

Vorbind la telefon cu o prietenă, care deja îşi exersase curentul şi răbdarea pe aproape acelaşi model de maşinărie, numa’ că mă apucă cheful să-i desfac plasticele ălei mele şi de vorbă şi sub îndrumarea cunoscătoare a doamnei, să pun şi eu la treabă drăcovenia. De unde şi rezultă primele două poze. Iniţial, într-un mod absolut superficial, am socotit după minunatul rezultat, că eu fac pâine pentru coajă! Desigur, unicitatea îmi aparţinea, posteritate îmi putea recunoaşte meritele!

Apoi, cu gândirea lui profundă şi în semn de clară îmbărbătare către mine care le contemplam pe cele două, bărbatu-meu zice:

– Hai nevastă, nu te mai supăra! Mai încearcă! Schimbă ingredientele, fii mai atentă la cantităţi şi dacă tot aşa ies, la primăvară ne facem casă cu cărămizile astea! Mai eco d-atâta, nu se poate!

Mai mult de atât ce mă putea motiva?! Şi, după cum se vede în pozele finale, de la cea de-a 3-a şi a 4-a încercare, nici la primăvară…n-am să construiesc, dar ce frumos miroase-n casă!

Din izul pâinii proaspete, din coaja ei aurie, din miezul ei fierbinte mi se ridică-n amintire, icoana lor, a bunicilor mei şi mi-i aduce din aproape.

… is anywhere!

Ne învârtim prin piaţă. Doldora de plase şi plăsuţe.

– Şi, ce mai avem de luat? mă întreabă Manolu.

– Mâncare şi nisip pentru animale, zic .

Intrăm, salutăm şi din spatele magazinului se aude:

– La mulţi ani! La mulţi ani! Ce mai faceţi?

Dom’ doctor jovial cum îl ştim. Ne apropiem de el şi el nu pridideşte cu întrebările:

– Ce vă fac pisicile? Şi căţeaua? Totul e bine?

Ei îşi strâng mâinile bărbăteşte şi dialoghează, eu îi comand fetei din magazin, tipul de mâncarea şi cantitatea. Şi, 3 pungi cu nisip.

– Toate-s bune şi frumoase, dom’ doctor, zice Manolu, numai că ultima lighioană, Tomberonistul, e scrântit. Sare la picioare şi muşcă. Stai ca omu’ liniştit pe canapea şi-ţi sare asta ca iepurele, muşcă şi fuge. Îmi vine să-i trag câte una de să-i răsară piciorul, ăla lipsă, la loc!

–  Îi daţi cu ziarul! Vrea să se impună, să fie el masculul alfa al casei. Nu sunteţi dvs?! Îi daţi până când înţelege ! Păi?!

Apoi, cu un zâmbet parşiv, uitându-se spre mine…

– Sau… poate e doamna!

Io mă întorc şi ciulesc ochii la confruntare cu iz de pericol.

Manolu se întoarce şi el spre mine, mă priveşte două secunde, apoi, cu pieptul vizibil umflat de crescuse diferenţa de înălţime dintre ei cu vreo juma’ de metru,  îşi fixează privirea în ochii doctorului şi cu rânjet i se adresează:

– Dom’ doctor, vreţi să vă dau şi dvs. cu ziarul?!

Râd în hohote până la uşă, cu imaginea doctorului care râdea şi el, da’ parcă, niţel strâmb.

…prin cartier.

Pentru că am avut niţică treabă, am ieşit la plimbare prin cartier. Din păcate, am făcut puţine poze mânată mai mereu de maşina din spate. Pentru portativul cu porumbei şi guguştiuci, am tras pe dreapta.