Autor Arhive: Ana

Nevoia

de

… te invata.

– Unde trebuie sa ajungem? intreb prietena din telefon

– Vitan-Barzesti, hotel Rin.

Bag la cap prima informatie, ca pe unde-i targul stiu, cu hotelul, habar n-am. Ma iau la vorba cu insotitoarea mea din dreapta, ma melcuiesc dintr-un cap al altuia al orasului, printre masinile puhoi la ceas de sfarsit de programe. Cand ajung, intr-un sfarsit, la Unirea, suna telefonul. Ma iau la vorba cu o alta prietena la adapostul lui nenea Parrot. Ne hlizim, ne povestim, pe Vitan-Barzesti, bara la bara, imbatranim dar sporovaim. Caut ochiometric si marele hotel, pe care nu-l vad, neam si tara! Cu banuiala launtrica ca as fi capabila sa-l caut(pe hotel) pana la Constanta, caut solutie de avarie, la primul semafor. Ma uit la soferul din masina din dreapta. El nu se uita la mine. Claxonez. El nu raspunde la provocari. Ma uit la stanga. Insirati ca vrabiutele 3 bisnitari cu ilicitu-n mana, pe gardul Cheiului Dambovitean. Geam deschis, bagat pretext de pierduta in spatiul Bucurestiului si zambet tamp aferent. Baietii valabili isi indreapta aripile spre directie la dreapta mea. Eu, pe stanga strazii. Cum ceasul nemilos din bord ne arata a tarziu, imi dau seama ca nu am timp sa ma invart ca la sensul giratoriu. Mai deschid o data geamul, mai apelez la baieti care imi fac serviciul de a se duce pana la geamul aluia din dreapta mea si il informeaza despre intentiile mele de a intra in fata lui. Problema(e) rezolvata(e).

Insotitoarea remarca, facandu-si o cruce ampla cat sa nimereasca umarul meu drept si geamul din dreapta ei, ca n-am toate tiglele pe casa, eu continuand si sa conduc si sa vorbesc la telefon. Ii dau dreptate, confirmandu-i dand din cap si ranjindu-mi fasolea.

Ajungem cu 10 minutele mai inainte, am timp si de-o tigara. Iar imi suna telefonul. Imi aprind tigara. Vorbesc. N-am scrumiera. Subiecte interesante la care-mi ciulesc la dublu scarita. Merg la bar, cer scrumiera ca mutii ca sa nu-mi intrerup partenera de convorbire, si ma intorc la masa. Vorbesc in continuare. Insotitoarea, la un moment dat, imi da un cot. Ca un viezure in plina actiune ma intreaba:

– Auzi, aia de la bar e Udrea? Automat, bag ochii in directie.  Semi cu spatele. Un par lung si blond, lins de pisica. Un profil destul de inselator. Ma salt de pe canapea, comentez cu doamna de la telefon pe subiectele noastre, ma duc la bar si tot muteste, ii mai cer barmanului inca o scrumiera. Si-a fixez pe duduie. Ma intorc si din degetelul aratator si drept fac semnul international. NU. Nu e. Dupa 2 minute termin si conversatia  telefonica. Sala se elibereaza, activitatea incepe, mintea mea tese.

Plecand de la prima remarca a insotitoarei mele, urmata de o alta mult mai punctuala si personala,  nevoia te invata. Si sa ai prezenta de spirit, sa te descurci, sa ai replica, sa faci din tocul pantofului ciocan, sa nu mori de foame nici in desert de-ai fi si nici sa nu te sperie nicicand „nu stiu”, etc. Pe langa toate calitatile pe care mi le-am gasit (sâc! laudatorii mei nici nu s-au nascut :D), un alt gand, mai putin imbucurator, mi-a sagetat mintea.

Nevoia asta, in timp, transforma si gaina in cocos, de nu mai simte printesei bobul de mazare nici daca ar fi sub cearceaf si nu sub 7 saltele! Mintea ei cauta solutii si nu vaitaturi. N-are timp de mirare si nici de clipit din ochi. Nu (mai)stie sa planga sub comanda neputintei ci doar (poate) ca un recul, dupa ce toate au trecut, cand abia atunci emotiile acumulate, de la frica la spaima, de la greu la covarsitor, defuleaza insirate sub forma cristalina si sarata, innodandu-se in barba tremuranda si hohotind in umerii inconvoiati. Ca uneori, greul e atat de greu, ca rezultatul invingator nu mai conteaza ci doar ca drumul anevoios s-a sfarsit. Izbanda isi pierde stralucirea, clipa bucuriei e deja naruita sub tensiunea si presiunea momentelor.

 Azi asa, maine asa, incastrata intre cicatrici, nu se mai teme si nu mai are nevoie (aproape)de nimic.

Copiii

de

…omuleţii care ţi-o servesc cu duioşie.

Stere şi nevastă-sa stateau peste drum. Peste drum de noi toţi ăia de la masă. Cum Stere era mai tăcut şi mai clipicios din ochişori lui alungiţi şi pe deasupra nici nu-i da ghes să ne bea vinişorul nostru cel de toate zilele(pentru care-i mulţumim şi-n ziua de azi!) că avea el motivele lui bine şi intemeiate, se făcea c-avea treabă cu stupii, porcul şi mai ales şobolanii din toată curtea lui cea vestită care speriase cartierul! În schimb, a lui nevastă prea mulţumită de activităţile gospodăreşte a lui Stere, cum de prindea vreo ocazie, cum ţuşti la masă unde imobiliza cu graţie paharuţul ei cu vin căruia nu-i mai dădea drumul decăt din strictă necesitate, adică spre a-i fi umplut.

Uşile noastre, de curţi cu vecini într-un du-te vino continuu şi nestingherit, ba după una, ba după alta, erau mai mereu deschise, de unde ne trezeam cu Stere în pragul cantului de unde o fixa cu preaviz pe nevastă-sa, după care îi tuna de la cei 1,55 :

– Hai, fă, acasă că am o treabă cu tine! care nevasta sărea arc nu înainte să-şi golească picătura staţionară de pe fundul paharului.

Noi mustăceam şi ne dădeam coate previzionând mărirea familiei lui Stere.

Copiii pe lângă noi, că din când în când mai şi ploua prin cartier iar scobitul în pământul curţilor după râme şi alte vietăţi decedate dar ascunse de diverse patrupede nu erau un motiv de prea mare încântare pentru mamele lor nevoite să-i spele mai apoi, cu periuţele de unghii, din cap până-n picioare.

Azi aşa, mâine tot aşa. Stere îşi întregea familia la domiciliul conjugal cu vestita lui chemare aprigă şi promiţătoare dar, aşa cum s-a dovedit în timp, şi iluzionară.

În una din zile, pe la prânz, când Stere taman ce se pregătea să treacă strada cătând-o pe nevastă-sa, numa‘ ce-o vede vis-a-vis pe a mare, de vreo 6 anişori, dintre toţi plozii adunării.

– E mă-ta, fă, acasă?

Copila scormonind asfaltul cu un băţ dă din cap a da şi Stere începe să traverseze strada. Când ajunge în dreptul copilei numa’ ce-o aude:

– Auzi nenea Stere, să ştii că ” Hai, fă, acasă că am o treabă cu tine”, nu e la noi, nu vorbeşte cu mami!

Cel alb

de

…cel negru.

Nu toată lumea simpatizează pe toată lumea,  nu toată lumea place pe toată lumea. Fiind asaltaţi de percepţii, impresii şi alte alea, fiecare dintre noi suntem văzuţi, pe rând sau în acelaşi timp, de persoane diferite sau nu, fie albi, fie negri. Depinde cine ne priveşte, cum ne priveşte şi câtă disponibilitate sau câte informaţii, are. Sau, poate, ţine doar de dioptriile purtate şi culoarea lentilelor. Sau, poate, de ochelarii de împrumut, cedaţi cu bunăvoinţă de persoane apropiate fizic noua, insa in coltul contrar noua. Cert este că, în situaţii similare – aceleasi greseli sau aceeasi bunavointa, suntem judecaţi si percepuţi complet diferit. Ceea ce altora li se iarta cu facilitate ca fiind scapari „minore”” reprezinta in cazul altcuiva drame colosale. Un efort considerabil – inclusiv incepand cu simpla bunavointa, pentru o persoana ce apreciaza cu amabilitate poate fi un motiv suficient de ridicare a unor statui celui/celei care a depus efortul, pe cand aceeasi persoana in conditii de amabilitate=zero  poate aprecia acelasi efort ca fiind absolut banal facut insa de altcineva.

Cele de mai sus le pot intelege pana la un punct, cel a slabiciunii, al impulsurilor, a judecatilor „la prea mult cald”, nu pot insa sa mai inteleg, tolerez si accesez lipsa de verticalitate, in conditii de recunoastere ulterioara si a binelui dar si al raului.

Ce tie ti se iarta, altuia i se pedepseste
Ce altuia i se cuvine, tie pret triplu ti se cere.

În rest, ne mănâncă deontologia în profesia de OM. Şi nu, nu suntem extremişti ! Deloc…doar judecam cand cu ocaua mica, cand cu aia mare. Iar daca masura o utilizam si pentru noi…

Personaje pozitive sau personaje negative. Si ca sa merg cu teoria mai departe, am intalnit „vinovatii de serviciu”. Aflati din intamplare la locul /timpul nepotrivit, uneori simpli ghinionisti, alteori prost inspirati. Sau, victime in adevaratul sens dar prezentate drept calai tocmai pentru ca adevarul si interesele sa nu fie deconspirate.

când/dacă eşti văzut în alb eşti văzut în negru
ceri Jignitor, i se cuvine…cum de s-a ajuns până aici …încât să ceară?!! Inadmisibil! Absolut jignitor, iote al draq, are pretenţii!!!! Ce caracter speculativ!
dai -inclusiv Bună ziua! Dai dovadă de bun simţ, oricum numai prezenta era suficientă! Câtă măritimie, cât altruism! Normalitate! Hai, mai repede drăguţă! Iote, al draq, cum se mai baga în seamă!
vorbeşti Ce cuvinte, câtă cultură, câtă inspiraţie! Cât tupeu! Cine vorbeste??!! Ce prostii spune!
glumeşti Ce glume fine, câtă delicateţe! Vulgar! Şi câtă răutate!
plângi Of, Doamne! Cata suferinta… Manipuleazi! Hai, lasa lacrimile ca nu impresionezi pe nimeni.
comenteazi Ai observaţii şi faci analize pertinente Interpreteazi cu răutate! Eşti împotrivă!
ai păreri Ai concepţii, idei creative, faci remarci Ai închipuiri, năluciri şi oricum nu te pricepi!
interpreteazi Dai dovadă de gândire critică, raţionezi Minţi, denatureazi, eşti obsesiv!
munceşti Eşti un exemplu Ce mare lucru faci?
răspunzi-replici Eşti incisiv Eşti nesimţit şi obraznic!
înveţi Evoluezi Acum? Oricum nu se prinde nimic!
uiţi Scuzabil, la câte ai pe cap! Incalificabil! Nu eşti în stare de nimic!
greşeşti N-ai înţeles bine, pentru că nu ţi s-a explicat bine! Habar n-ai! Eşti out! Incompetent, inadmisibil, intolerabil.
sfătuieşti Faci conversaţie, dialoghezi, îndrumi, recomanzi Ai tupeu! Vrei să te impui, nu stii sa faci echipa.
lauzi Faci o onoare! Eşti meschin şi linguşitor
ajuţi Eşti sincer şi altruist! Interesul poartă fesul! Dacă te oferi…. Şi oricum, ce altceva aveai de făcut?
te interesezi Eşti deschis spre nou! Spionezi, iscodeşti
mănânci Ai nevoie de energie! Eşti un nesimţit, nu te vezi că eşti cât malu’?
caşti Eşti epuizat de atîta muncă şi atâtea responsabilităţi! Nu înţelegi nimic, eşti plictisit şi oricum, eşti nepoliticos!
vorbeşti urăt Era şi normal să-ţi pierzi la un moment dat răbdarea! Doar nu eşti un sfânt! Eşti vulgar! Oare cum te suportă cei din jur????
cânţi Ce romantic eşti! Ce voce groaznică  ai! Mai bine ai tăcea!
gafezi Glumeşti, eşti poznaş! Ofensezi şi asta, da,da, cu intenţie!
nu te ţii de cuvânt N-ai timp! Şi oricum, n-ai promis! Eşti un panglicar! Un escroc, ce să mai…!
ai credinţă Eşti pios…. Al draq fariseu!

…sigur, mai sunt destule verbe/acţiuni/trăiri cu care se poate completa tabelul.

Un singur lucru e sigur si cert: istoria se repeta. Intotdeauna. Iar eu am timp si rabdare.

cel alb cel negru

 

 

 

 

 

 

 

* Text din 2008 usor imbunatatit.

La drum

de

…nebun…

Mereu la drum lung, pe locul din dreapta. De data asta, sofer.
Experienta mea cu autostrada s-a cam incheiat undeva intre Frankfurt si Dusseldorf, acum 25 de ani. Dupa nici 60 de km, m-a furat peisajul monoton si gri si m-a luat cu somn. Mi-a fost indeajuns. Cum, in Romania, n-am fost in pericol zeci de ani sa adorm intre doua semafoare si trei injuraturi neoase bucurestene, nu mi-am batut capul cu ce oi face eu la drum. Sau, ba da, putin 😀

Mi-a fost drag de parapetii de beton…si de rigolele de pe Posada. La dus, am avut noroc. Nici prea, prea, nici că, că.  Apoi …doua zile si jumatate de asa ceva….nu mi-a mai trebuit nimic. Nu, nici apa n-am prea baut.

Intoarcerea insa…a fost altceva. Cu totul altceva. Aglomeratia era la pachet. Si pana in Comarnic am exersat expresia „os prin os”. Apoi…cocotata pe un pod, intre zeci de alte masini, parapeti la stanga si dreapta…vreo ora si ceva. A fost inceputul. Ploiestiul se intuneca si mai mult de nervii stransi acolo. Nu, nu ai mei. Realizasem, urmarea si nu eram deloc nerabdatoare. Care nu era tocmai ce-mi doream pentru o prima experienta la 130 de km la ora cu doi copii in  spate. Sute de masini…cu soferi grabiti. Cu masini puternice…

Cu dintii stransi, cu mainile lipite de volan, cu zeci de stopuri de toate marimile, formele si intensitatile in fata, in ochi. 120, 130, 150 coloana, sir. 67, 41, 20…dreapta, intrarea in Bucuresti. In benzinarie, imi tremurau genunchii.

O experienta.

Peste toate insa… pozele spun totul. Oricand. Iar.

 

Sa ne facem frate

de

…cu Gica.

Gica este un chelner. Slabut, blondut, micut si ca sa iti vada tastatura dentara se inalta pe varfuri.

Ne-am imprietenit cu el de cand ne-a luat prima comanda. Mai sa ne facem frate si parte cu el. Pe vremuri cand meniul era in cap si se transmitea oral. Dupa ce le-a insirat pe toate, revine la ciorbe si zice:

– Vrem ciorbita de vacuta sau vrem ciorbita de perisoare?!

Io ma uit la, el se uita la mine. Nu zicem nimic in afara de comanda. Gica continua:

– Vrem si smantanica si vrem si niste ardeiasi la ciorbita?

Pam. Pam.

– Cum te cheama, pui de restaurant? il intreaba 1,90 in picioare si pentru Gicuta 1 m deasupra mesei.

– Gica. Adica Gheorghe, raspunde fastacindu-se.

– Auzi, mah, Gica, ia – si inaltul ii trage un scaun de la masa- de te aseaza si tu aici.

Gica, nu si nu ca e in timpul programului. Cand s-au ridicat toti cei 190 de cm de pe scaun, s-a asezat brusc si fara sunet Gicuta.

– Asa, mai Gicuta!  si prieteneste, ii tranteste o lopetica din dotare pe spatele deja arcuit.

Si stam. Io nu zic nimica, Manolu nimica, Gicuta nici n-ar fi indraznit. Ma mir ca respira.

Si stam. Si stam.

– Azi mancam sau mai stam putin si vorba pisoiului?! il intreb pe Manolu

– Pai nu vezi ca nu vine niciun chelner?!

Gicuta injunghiat in sfanta lui meserie sare ca ars.

– Pai, io ce sunt, dom’ne?!

– Pai, cum ce esti?! Esti client!

De unde au urmat vreo 4 de BA NU si vreo 5 de BA DA!

Gicuta confuz aproape convins se aseaza pe scaun cu servetul in poala.

– Da zi, dom’ne , ce-ai cu mine?!

– Pai, n-am nimic cu tine dar daca tot ne spui de cand ai aparut ca VREM atunci, noi ori suntem de-un leat si-am mancat cand eram mici impreuna, ori esti client si VREM sa mancam toti trei nu gasisi masa!

 Si-au mai fost niscai vorbe scapate printre dinti de unde Gicuta, de atunci, cum ne vede cum mai scade cu un cm din inaltime.