…cu pistol, vopsim usor…pe draq!

Ca in orice bucatarie, totul se afuma. Ca e de la bec sau frigider, de la hota sau pur si simplu de aerul condensat si uleios de la gatit, in timp, albul oricat de alb ar fi el, tot in galben cu dare negricioase da! Cu spatiul de desfasurare eliberat de orice pareri, indrumari si reticente, mi-am pus in minte sa zugravesc. Fara trafalete ci doar cu  „minunatia” de mai jos. Luat candva de la Lidl.

.

Dupa ce am citit 5 pagini de instructiuni, din care 3 de avertismente, am desfacut monstrul din cutie. Cu ochii cand pe desenul de asamblare, cand pe piesele insirate pe masa. Vopseaua…trebuia diluata pana la vascozitatea DIN(cand am citit de directive, mi s-a facut negru in fata ochilor, caci nu ma asteptam ca din viata din afara casei sa-mi sara astea si-n bucatarie!). Cronometru, vas de masurat vascozitatea, picaturi de vopsea lavabila…oricunde si mai ales acolo unde nu-mi doream. Si-am ajuns si la numarul adecvat de DIN/sec. Incarcat tancul, bagat pistol in priza, pregatit in curte una bucata polistiren ratacit si extrudat, adica verde, pentru incercare.

Sa vopsim, deci!

Apasat buton on/off. Un zgomot de bormasina adus la DB-i unei  picamer. Nu-i nimic, imi zic, imi pun in urechi dopurile anti-sforait! Degeaba am asteptat sa vina vopseaua pâş-pâş din tanc pana pe tevusca si sarind din duza direct pe polistiren sa coloreze! Nimic, nimic, nimic!

De 3 ori am rediluat vopseaua, de 3 ori am respalat pistolul. Intre timp i s-a sculat orgoliul inginerului din mine! Mama lui de pistol! De ce nu mergi, lua-te-ar gaia??  Ca de zugravit mi se luase! Ambitie si determinare, am vazut in fata ochilor. Sa-l fac sa functioneze!

A 4-a oara l-am umplut cu apa! Nici asa. Desfacut bucati, nicio piesa care sa obtureze sau vreun opritor nedescoperit la timp. Schimb duza. Mi-nu-ne! Schimbat apa cu vopseaua, aleg un perete mic si liber de orice pe el, alegere neinspirata aveam sa descopar ulterior.

Dupa aceasta incercare, m-am lamurit, dumirit, desfacut pana la ultima piesa, spalat, reasamblat si bagat in cutie!

Treaba cu pistolul asta model Lidl sta cam asa la capitolul inconveniente :

1. doza de 0,6 am luat-o infundata gata, dar asta a fost strict norocul meu.
2. greutatea pistol+incarcatura 2 kile, ceea ce nu-i chiar de colea tinand cont ca suprafata e de zeci de mp.
3. nivel de zgomot cu care am speriat pisicile, cainele d-afara si vecinii care mi-au batut la poarta.
4. nivelul de vibratii care impreuna cu greutatea pistolului, pe termen lung max 5 min, iti dizloca umarul si pe care il resimti si a doua zi, adica azi.
5. raza de imprastiere, ehehe, e de o,5 m stanga, dreapta ca in jos oricum se baga gravitatia.

Cu ce m-am ales?! Ei bine…cu un teren semi-pregatit, pe care a trebuit repus la locul lui, ceea ce am si terminat undeva pe la miezul noptii spre dimineata. Cu spalat toate darele si mai ales imprastierile din raza aia…+ doua usi si 2 tocuri(neinspiratia de a alege un perete incadrat de doua usi). Ca sa nu mai spun de plinta gresiei si gresia inclusiv.

Pesimistic privind, n-am facut ce mi-am propus. Optimistic gandind, m-am ales cu o curatenie generala si minutioasa in bucatarie.

Cat despre pistol, sa fie sanatos, e bun sa fie (doar)p-aici prin casa!

…pe undeva…

„Replicile care ne vin in minte in absenta interlocutorului real, dupa ce dialogul s-a incheiat. Aceleasi pe care, cand repovestim cuiva dialogul, pretindem ca le-am spus, si care astfel ne adancesc nemultumirea de a nu le fi spus la timp.” Ofelia Cozma

Am citit statusul asta ieri. Ofelia, in cateva cuvinte, a prins admirabil esenta unui adevarat razboi fantomatic intern atat de cunoscut.

Ceva, pe undeva…Sunt om. Il cunosc. Il stiu. Si nu de acum. De pe vremea celor 20 de ani pe care i-am avut candva. Si tot de pe atunci, in cunostinta de cauza, ma lupt cu el. Pe principiile ca Ce-a fost s-a dus si Mortul de la groapa nu se intoarce. Si totusi, e acolo dorinta aia de inflorire, uneori.  Si cum zice ea, alimenteaza. Nu numai nemultumirea punctuala de nu fi spus la timp ceea ce trebuia ci si, la modul general adunate, a stimei de sine, pe care o erodeaza, in timp, exact ca si apa intrata intr-o crapatura pe care o face cat un canion.

Cu mine am facut un pact. Simplu. Intern, am diferentiat drastic, ca un Moise, pe „am zis” cu „ar fi trebuit sa-i zic”. Le-am dat o succesiune de la care ma stradui sa nu ma abat. Intai „am zis”, apoi, „ar fi trebuit sa zic”. In 99% din cazuri, reusesc sa le tin pe fiecare la locul lor. Un 1%, de nervi si impulsivitate, imi mai scapa. Din cauza pactului, responsabilitatea pentru mine, isi urla dreptul. Imperativ. Nu ma lasa pana ce nu revin asupra povestii pe care o refac intr-o transcriere exacta a realitatii, recunoscand franc acolo unde e cazul. Punandu-mi intrebarile ulterioare. De ce-urile existentiale si mai ales cercetandu-mi cauzele impulsurilor. Ma cert. Ma inteleg.

Ma iarta.

Iertarea asta nu-mi apartine. Odata diferentite faptic cele doua, o mana nevazuta imi ia de pe suflet balastul. Inclusiv al lipsei de spontaneitate. Inclusiv nemultumirea de a nu fi spus ceva la timp. Inclusiv, pe mine mai aproape de mine. Exact asa cum sunt. Si cu bune, si cu rele. Si cu voiciune, si cu natangie. Nici cea mai, nici cea prea. Sentimentul de alinare ma invadeaza.

Separate constient, insa, imi raman in minte. Si nu raman nespuse. De dragul unei povesti-transcriere curate.

…rea la facut…dulceata- peltea.

N-am luat degeaba gutuile acum o saptamana si ceva. Nici merele, tot de atunci. Problema mea sau impedimentul s-a dovedit curatatul gutuiilor(ca si al telinei, ca nu fac discriminare)…numai de „bine”! Adica daca poate altul, de ce io?! Si, sub pretextul „Lasa-le, mama, sa se mai coaca! ” ramase au fost toatele, acolo unde le era locul : in fructiera!

Cum nimenea nu s-a inghesuit la curatat, iar ele de atata copt dadeau semne ca nu-i mai place nici viermelui inauntru si se cerea in afara, azi, ca tot e luni si toate incep de luni, amintirile dulcetii de gutui buna la gust, a mamii, mi-a dat rotocoale la mansarda pana a gasit si usa ferecata cu 7 lacate a chefului de treaba. Nefericita aducere-aminte a aromei de gutuie vanilata a deschis-o…

M-am apucat cu juma de entuziasm. Am incercat pe rand toate cutitele, le-am ascutit unul cate unul, am incercat un curatitor, si p-al doilea, la al treilea doar m-am uitat si increderea ca rezolva ceva s-a sfarmat ca balonul de sapun. Am luat iarasi cutitele, pe care alta data le-as fi socotit minune, acum niste inofensive la impactul cu pielea pufoasa…dar parca otelita.
Norocul meu a fost vorbitul la telefon care a pus pe locul doi mestereala din mana si pe primul, ganditul ideilor in vederea unei comunicari rationale. Cu mare chin am indepartat si mijlocul lemnos si semintos…

De aici, totul a parut roz. Roz ca porcul care zboara! Ceea ce am crezut eu ca o sa fie floare la ureche s-a dovedit a fi apasare pe ureche. Ca asa, cu toata forta, bucata cu bucata, cu tot atata patimire a fost si datul prin masina electrica de tocat…Pana cand palmele s-au inrosit… Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Amintirile frumoase s-au facut un amalgam intre „ce-mi trebuia mie!” si „hai, ca mai e doar 3/4 de castron si termini”…

Indarjita ca la maraton, sfidand durerea palmelor, aplecatura cu impingatura intr-o rana, intr-un final, le-am vazut invinse si, cu un ranjet sadic dar bine meritat, le-am aruncat, alaturi de 2 cani cu apa, merele cele 5, 1 kil de zahar, 2 pliculete de zahar vanilat si doua maini de mieji de nuca,  in cratita ceramica, laudat fie numele celui care le-a inventat ca nu trebuie nici mestecat!

Nici nu stiu care s-a inchis mai tare…eu sau motorul masinii de tocat. El sincron, eu zbarnaind la neuron! Daca as fi avut de zugravit toata casa scarii, de taiat cu pendularul 2mc de PAL sa-i fac scobitori, de gaurit cu bormasina 1000 de gauri la norma cu maistrul in ceafa, de taiat cu flexul 10 m liniari de beton …si tot nu mi s-ar fi parut atat de greu ca 5 amarate de gutui de curatat si ras electric, pietrificate fiind, dupa parerea mea!

Ce-o iesi, om vedea! 😀

…de  „la tara”.

De cand a murit si bunica, n-am mai avut ce cauta acolo. Satul nu mai e ce-a fost, Bucurestiul a navalit peste el. Cu fabrici, cu intreprinzatori de tot felul, cu betoane si vile smechere…

Apoi, casa ei, cu tot cu acareturile si campurile dragi mie, cu tot cu podurile si pomii prea catarati si de mine, au intrat in posesia unui unchi. Si nu prin dreapta judecata. Ale vremurilor valuri. Din cauza asta nu l-am mai auzit si vazut de ani. Pana mai de curand, cand, i-am dat un telefon. Am promis ca-i fac o vizita. Pe care, azi, dupa atata vreme,  i-am facut-o. Cu dor. De dor copilaresc.

Mi-ar fi placut sa revad casa pe care o stiam, macar la exterior. Cu prispa ei. Cu cuptorul de paine. Cu, macar intr-o camera, acele perdele din bumbac dantelat. Mi-ar fi placut macar in beciul casei, sa regasesc mirosul humei proaspete. Dar n-a fost asa. Am gasit o alta casa, croita pe cea veche, in care ei, bunicii, nu mai erau in niciun colt. O casa complet straina, pe un pamant cunoscut dar imbracat in alte haine. Probabil, e normal, probabil asa ar fi trebuit sa fie, insa, eu nu mi-am mai regasit nicio picatura din copilarie. Nu, nici nucul, nici parul, nici via. Si nici ciresii.

Si nici pe unchiul pe care-l stiam.

De pe drum, am adunat doar cateva poze. Care mai de care mai…

Flori din Piata de Flori. Si atat.

… navalnice in treburi casnice!

Printr-o conjunctura, o vreme sunt stapana exclusiva a telecomenzilor, a bormasinei, a trafaletului…si in general, a tot ceea ce sta pe post de unealta in desavarsirea de planuri, venite ad-hoc sau pe cale indelung studiata. Daca in primele zile obiceiurile Pavloviene si-au facut de cap si obisnuinta, trezirea  la dulcea si mult visata revolutie a fost de-a dreptul o revelatie fix in mijloc de noapte. Ceea ce nu numai c-a aprins lumina intr-o camera ci si becul din capul meu!

– Evrika!!! Adica ….pot sa fac tot ce vreau?!?!

Euforia sariturilor in pat au speriat cele doua pisici care s-au refugiat una in spatele noptierei, una direct(si complet gresit!) sub lada patului! De unde si miorlaiturile de rigoare! Corect! A antrenat si cainele! Vecinii si daca pornea si alarma, si politia!

Asezata la masa din sufragerie, ca un adevarat proiectant serios in febra creatiei, cu foaia de hartie alba in fata, am trecut la desen artistic si cuvinte cheie : DA SI NU 😀 Un fel de Kenvelo al proiectarii! 😀  😀

Ha! Deci acolo scrie tot, exact si precis! Basca ca-s planuri secrete, dupa cum se vede!