…cu banul pe destin calcand…

Destin scurtat?!

Pai, daca nu e de la zaharul, e de la nu stiu ce vaccin, daca nu-i de la vaccin, e  de la nu stiu ce carne cu ma mir ce urma, daca nu-i nici carnea, e nu stiu ce leguma,  daca nu e de la leguma, e de la nu stiu ce boala cu N, iar daca scapi si d-asta in incapatanarea ta de a trai si de a consuma din rezervele pe sponci ale acestui Pamant atunci …nu-i problema, gasim noi ceva pe care sa-l experimentam pe pielea si viata ta! etc. Destinul e azi. Acum. Asta e tot de ceea ce mai dispunem.

Nimic din ceea ce stiam nu mai exista. Nimic nu mai e la fel. Acolo unde nu e chimie de sinteza produsa in laboratoare ultra performante, nu mai e nimic. Ce-ar trebui sa facem? Reintoarcerea la Natura, in Natura. Dar nici asta nu e posibil pentru ca ceea ce noi credem ca avem in cutia craniana pe post de creier e deja sinteza de melasa. Care nu ne lasa. Amestecul ne pluteste in comoditate si in ultraperformanta tehnologie ajunsa la nivelul maselor. Asa ca singurul lucru pe care-l facem, incepem sa ne ferim. Si d-aia, si d-aia si d-ailalta. Si, in final, unul de altul.

Pe scurt, avem un destin. Dar nici ala nu mai e faurit de Cel ce stiam ca o face. Uneori cred ca Dumnezeu, dragul, nici el nu mai pridideste sa ne randuiasca destinele de cati altii L-au dat la o parte si o fac in locul Lui!

Caci, pentru ban cu banul pe destin calcand…

L-am ridicat pe necuratul din mormant!

…o cruce…cu vagi urme de demnitate…

Octombrie, 2011

„O cruce avem fiecare de dus, mi-a spus.

Mai mare sau mai mică, după cum a considerat El că putem duce. Și povestea s-a-nșirat precum apa a unui râu ce-și caută vărsarea, într-o mare. Marea durerilor ascunse și a poverilor covârșitoare. Niciodată nu am putut zâmbii cu tot sufletul, inima mea și gândul meu erau mereu acolo, și-a încheiat povestirea.

Instinctiv, gândul m-a dus la crucea mea. Am găsit o umbra a ei sprijinită în colțul sufletului. Conturată pe jumătate. A celor ce-au fost. Privind femeia din faţa mea, ridurile adânci ale trecerilor de vremuri, aburul jumatăţii crucii mele neconturate m-a infiorat.  Dar Bun e Bunul Dumnezeu, nu-ţi dă mai mult decât poţi duce.”

Aprile, 2013

Da, poate, nu-ţi dă mai mult decât poţi duce dar nimeni nu-ţi spune pe care drum. Cum, tot aşa, nici nu te lămureşte nimeni, cum le duci.

O fată de 12 ani se sinucide pentru o notă. Un vecin se sinucide din dragostea pierdută acum x ani. Bărbaţi, femei se sinucid din lipsuri. Urlete de lup în sanatorii. Urlete de durere in oncologii.

Una peste alta, privind în jur, mă întreb dacă nu cumva, in calitate de actori principali pe scena vieţii noastre uneori din performanţă- prea multă performanţă- îl inducem în eroare şi pe Dumnezeu…

…pungutele mele cu aurolac…

Adevarul  meu este experienta mea.

Imi apartine.

Amintiri, amintiri, amintiri. Cu fiecare zi de ieri, cu fiecare secunda trecuta de azi. Un soi de rezerva pentru mai tarziu. O forma de supravietuire, pentru mintea cea de maine.

” Cele rele sa se spele, cele bune sa s-adune.”

Perfect adevarat. Caci, noi oamenii asa facem. Pe cele frumoase si bune, nu le mai prelucram, le sedimentam, asa, in stare pura, nealterate. Pe cele rele, ori le traim razand, ori gravi, le ducem povara cu toata greutatea fatalismului. In timp, cumva, le desaturam raul si tot cumva, crestem concentratia binele, le stingem ca pe bicarbonat cu zeama aducerilor aminte numai a pasajelor, din ele, a celor vesele si hazlii. Amintirea doar a ceea ce vrem. Ca sa adunam, colo, in pungutele alea, pe care ulterior, cand le deschidem, boarea sa ne cuprinda a dulce si suav. A iubire de viata ce ne-a fost. La timpul potrivit sa putem spune: am trait-o si p-asta! Am facut-o si p-asta!

Asa le asez, acolo, in rastelul memoriei. Si, ma stradui ca asa sa ramana! Si, daca e cazul, ma arunc cu lancile revoltei ca sa le ocrotesc. Ca timpul si in viitor, sa fie creator de alte pungute parfumate. Chit ca de undeva, de dincolo de nostalgie, e pustiul plini de ciulini din fiecare experienta traita. Si urmele cicatricilor. Dar nu le mai contorizez, sunt urmele unei vieti traite si semnele a ceea ce m-am impotrivit sau am vrut sa fiu/sa fac. Indiferent de interventiile ulterioare nu las pe nimeni sa ma faca sa le transform din plenitudine in regret. E viata mea si-a regreta, in cazul asta, e sinonim cu dezicerea de mine, de ceea ce am fost sau de ceea ce am vrut. La momentul t, din ratiunea x sau contextul y. Mai mult decat atat, regretul naste frustrare, iar frustarea te tine cu pumnii stransi si maxilarele inclestate, cu mintea in intuneric si ratiuni plumbuite. Cu frica si reticenta. Unde nu exista lipsa de teama nu exista curaj. Unde nu mai exista curaj, nu mai exista viu.

Asa imi plac. Asa le vreau. Amintiri aurolac. Cu parfum si visare. Cu gol in stomac sau zbatere de fluturi. Cu dar si har. Cu zambet tainic presarat cu caldura duiosiei. Cu nebunie si indrazneala. Cu gustul izbandei vietii asupra mortii.

Amintiri, amintiri, amintiri. Frumoasele mele amintiri.