…si realitate.

Acum, poate, 4-5 luni, urmarind un film istoric bine ancorat in realitatea ce-a fost, un personaj intr-o mare de iubire, spre finalul marturisirilor sintamintelor lui cele mai curate, apoteotic, ii promite celei pe care tocmai o ceruse de sotie:
„‘- O sa te iubesc toata viata si iti promit ca numai adevarul sa stea intre noi! „

Pana la aceasta declaratie, multele alte declaratii de dragoste poetica, ca pe orice femeie, m-am induiosat pana la lacrimi.

In camera in care vizionam filmul s-au produs discutii aprinse avand ca baza aceasta sintagma „numai adevarul sa stea intre noi”‘. Ca si filozofie, ca si nazuinta, ca si esenta, oglinzi limpezi ale sufletelor, era foarte frumos. Idealul.
Dar oare, asa sa fie? Putem sa spunem adevarul si numai adevarul oricand si al fiecarui gand? Al fiecarei tresariri sau al fiecarei scantei? Putem spune orice fara sa ramana urma, fara sa ranim? Acceptam adevarurile, mai ales cele care nu ne convin si nu vrem sa le stim, spuse de cel de langa noi, cu seninatate? De fapt, le acceptam de la oricine altcineva?! Adevarul…nu poate fi spus cateodata, nicicand, fara ca el sa nu se transforme in pura rautate sau in sarpele discordiei.
Adevarul e ca mintim frumos, poetic, tandru, halucinant, cu patima, cu pasiune, cu patos, cu daruire, in cuvinte poleite si grele precum plumbul pe sicrie. Mintim ca sa aducem zambete, mintim pervers, mintim din frica de ridicol, mintim din interes, din ratiune, din inima, mintim din toate motivele pamantului inclusiv si mai ales, mintim din iubire. S-o avem, s-o pastram, s-o traim. De la primul zambet al soarelui pana la ultima geana a noptii mintim ca ne simtim bine sau ca sa-i facem pe altii sa se simta bine, ca asa vrem sau dintr-un imaginar „trebuie” existential de supravietuire. Ne impacam cu minciuna, ne facem una cu ea. Iar gandurile ne zboara…departe, din ce in ce mai departe. In toate sensurile si spre toate destinatiile, ca intr-o zi, cu manie, sa constatam ca ne-am ratacit din vina tuturor dar nu a noastra.
Adevarul e ca agream cuvintele mai mult decat faptele in sine. Cu ele, faptele, facem compromisuri. Pe ele, faptele, le acceptam cu stoicism fie cu „Mi se pare” fie cu „Trece”. Cu strangere de inima pe care o ignoram voit, izgonim efectul dar niciodata cauzele. Da, stiu, ar trebui sa fie invers dar nu e. Dar asa ne place. Prea labili, prea duplicitari, prea dornici sa apucam de coada fericirea.

Am trait, traiesc si probabil ca si maine e o alta zi. Declaratia mi-a sters brusc lacrimile care-mi susurau de bucuria implinirii unei iubiri istorice, arc peste timp pentru „noi”. Pentru ca stiu ca nu exista asa ceva din lipsa de timp, prea grabiti sa facem non-alegeri. Promisiunea imposibilului, ea insasi prima minciuna. In fiecare zi, noi insine, suntem altfel, ne schimbam si nu incremenim intr-o fereastra temporara.

Am stiut ca-i inceputul sfarsitului. Am asteptat. Sa vad continuarea. De fapt, finalul relatie. Care a si fost dupa multe episoade. Brusc si cu taiere de cap, conform obiceiului local si al vremurilor.
Tocmai datorita „adevarului’ care statea intre ei”‘. Si care avea ochii verzi si parul cascada…

…adevarate…

Sambata trecuta m-am bantuit prin Piata de Flori. Ashea…sa fiu in trend cu moda de primavara. Balamuc in toate sensurile posibile. Doua strazi blocate, ghivece peste tot, ladite si pe trotuar si pe strada, nervosi la volan cat cuprinde, „‘destepti”‘ de-a curmezisiul nici ei nu lipseau din peisaj. M-am strecurat cu greu, dupa ce-am zamislit vreo doua injuraturi neaose si originale, mai ca la una era sa deschid si larg geamul s-o auda tot targul iar eu sa-mi iau bataia de rigoare ca tot era locul potrivit!

Apuc sa parchez si cum de ma dau jos din titirobuz imi pica ochii pe o viermuiala de fotografi si duze – madmaduze care mai de care mai scurte si mai rimelate, pe scarile unei cladiri la care eu nu-mi aduc aminte sa fi vazut vreodata miscare. Ma impinge necuratul si ma apropii…targ de reduceri de moda fashion…Ei uite, imi zic, la asa ceva n-am fost. Ma strecor si io timid, iau o treapta prea jos, ma impiedic si dau sa ma tin de-o bara. Bara pleaca! Da, erau niste scheletroane de picioare ale unei madmaduze. Da Domnul si ma redresez la timp, nici ca sa-mi rup dintii in treapta urmatoare  si nici sa primesc niste suturi in partea dorsala c-am apucat-o p-aia de dres!

Cu coafura revasita din miscarea apriga, intru victorioasa. O iau de la dreapta la stanga, roata. Creatori de moda. Pe care nu-i mai tin minte cum ii cheama ca doar nu-i strig io pe nume prin casa! Pe prima eticheta pun mana fara urma de sfiala si roseata in obraz. O rochie de dantela, fara mari pretentii de design. Dreapta, s-atat. Dupa ce-i citesc pretul ala netaiat, o las incetisor cu mare grija sa n-o stric ca nici de eticheta nu-mi ajungeau banii! D-acolo incolo, le-am vizualitate numai p-alea cu fata-n sus ranjitoare prin impertineta cifrelor. De la 3 in sus, dupa aia virgula.

Pentru cine draq le-or face, m-am intrebat…ca aici nu-i vorba de slujbase cu salariul cel putin dublu ca ala mediu pe economie…Cred ca nu de slujbase in general ar fi fost vorba…dar nici de cinele regale sau receptiile de ambasade…Ma rog, asta e, imi zic io, nu foarte convinsa ca are tangenta, sinus si cosinus cu vreo valoare.

Mi-a trecut prin cap sa nu mai pierd timpul, insa, muierea din mine si neamurile ei, in cautare de frumos, Batman, Batman!  Cand sa ma apropii de iesire, dau cu ochii de o bara plina cu rochii absolut fabuloase! Ei da, imi zic, uite asta inteleg si io ca-i design, ca-i creatie, ca-i spectaculos, ca ce sa mai, e data-n rochia ma-sii! Mai multe modele pe aceeasi tema. Le admiram discret fara insa sa caut sa aflu mai mult, caci faceau parte din categoria „‘podium”‘ iar la mine pe strada, am vazut io!, nu-i niciunul!

Cum stateam ashea inecata in plina deferenta, aud, din spate, o voce ferma spre impertinenta:

– Cat e rochia asta?

Rotii si io capul sa vad cum arata o Femeie adevarata dupa principiile preturilor din raft. Doua ochioase neaose. Taman date jos din fustele plisate, la vreo 20 si-un pic de ani. Fumul inca persista, aveam sa descopar imediat ce s-a apropiat si-a intins mana cu unghiile maronii spre rochie. La prima intrebare nu i-a raspuns nimeni, la a doua cand si-a descoperit talentul de soprana pe masura nivelului cifrelor de pe etichete, i se raspunde.

Pe scurt, a luat-o. Fara nici clipire de gene. Cu suras rautacios a superioritate.

Nu obisnuiesc sa ma bucur…..insa o satisfactie mica tot am avut…si-o urma de regret.

…nu-si trage seva din domesticit.

Exceptional…briliant, genial, remarcabil, de referinta, daca vrem sa alunecam in toate sensurile, toate esentele sau toate amintirile.

E liniste, doar niste pasari isi falfaie aripile dincolo de geam. Numai eu cu zgomotele mele. Cu mainile goale framant, intind coca si-o invart intre palme. Simt moleciunea ei, simt cum cu fiecare miscare a mainilor mele ea capata forma, capata sens. O intind in tava. Trag de marginile ei, cat sa se intinda pe marginile tavii si-mi infig buricele degetelor, ba chiar si unghiile, de jur imprejur dand alte forme, mici, adancite si pe alocuri cu semilune. Iau craticioara cu unt topit si dintr-o miscare oarecare imprastii din continut. Untul lichid se imprastie dar nu indeajuns…Licoarea galbena si uleioasa, ma face sa ezit pret de-o secunda. Apoi…in palma dreapta simt inca caldura untului topit. O senzatie de abandon total. O femeie face o placinta. Intind cu miscari lente, cu intorsaturi de directie, revin in forta si acopar toata suprafata. Sub palma, coca se imbiba incetisor cersind parca inca o mangaiere…Capata nuanta galbenului lucitor si prinde viata…in gandul meu necuminte. Cu un gram de nebunie. Si, in fapta.

Filmul Lebada Neagra. Si concluzia ce m-a cutremurat, pe care am tras-o la final. Cu care n-am fost de acord. Nu mi-a placut dar de atunci, am tot tras cu coada ochiului. Exceptionalul nu exista numai din imbinarea partilor albe. Niciodata. Genialul vine din imbinarea dintre Bine si Malefic. In parti egale. Pictori, artisti, cantareti, scriitori, genii stiintifice, matematicieni, fizicieni, etc. cei care si-au lasat incontestabil si iremediabil amprenta asupra omenirii. Istoria e marturie. Niciunul n-a fost cuminte ca o fata mare sau pierdut in monotonia banalului.

Exceptionalul se hraneste. Avid cu ceea ce esti. Exeptionalul exista. In fiecare daca il lasam sa se alimenteze cu tot ce are nevoie. Cu TOT. Si nu de dar, de har, de blandete, de rabdare si de aplecare e vorba. Si nici de temeritate, incapatanare, vointa si putinta. Cu ele ne facem doar pasionati. Exceptionalul are nevoie de mai mult. De salbaticie, de nebunie, atatare, asmutire, de forta de a sari limitele obisnuitului cotidian, de patima, de suferinta, de orice latura neagra pe care o ai sau o incerci.

Traind in reguli, ne infranam ceea ce ne-ar aduce la luminile rampei. Dorind mai mult, ne amagim. Incercand sa supravietuim cumva, devenim comuni. Sclipirea o pierdem incet si iremediabil. Ratam sa fim exceptionali. Partea proasta este ca ceea ce suntem nu ne rateaza pe noi. Mai devreme sau mai tarziu, ceea ce am infranat, am omis, am ascuns, am controlat se revolta si erupe. Uneori prea tarziu, alteori prea dramatic si inutil. Copii si/sau neterminati.

Nu poti sa fi exceptional daca nu te cunosti si mai ales… nu te accepti. Tu pe tine. Ca sa te poti intregi. Tu cu tine. Tu cu ceilalti ce te inconjoara. Din „‘ io nu sunt asa”! smerit ca pisica prinsa la oala cu smantana, in, strigat la lume si Luna, „‘Ba sunt asa, ma vrei ori ba?! demn si darz ca Golden Eagle. Sa te poti pozitiona. In staul sau in Frunte. Intre mioare sau pe Cer.

Exceptionalul este ca Pamantul. Un glob urias plutitor in Univers. Dar, doar Pamantul n-ar putea fi Exceptional daca n-ar exista Natura. Cu mari si oceane, cu paduri si dealuri. Cu adancimi si vartejuri, cu fiare salbatice crunte si nemiloase. Cu munti si vai. Cu cratere cu lava si hauri pietroase. Cu cer albastru si pasari in zbor. Cu furtuni uragane si corbi cu ciocuri insangerate. Cu caprioare si cu florile de pe camp. Cu animale sfasiate de altele si otravuri care fac selectia naturala. Cu pamant reavan si iarba cosita. Cu cutremure si ciulini, serpi si paianjeni.

Cu TOT. Cu Bine si Rau. Cu Yin si Yang.

Priveam placinta aia…si m-am surprins in gand, ca mai exista si urmatorul strat. Si, urmatorul, Si, inca unul. Si ca toate se imbina. Cu ganduri, cu maini si cu materie.

Intr-o exceptionala placinta…

…pe toate…ba, chiar nu stiu NIMIC altceva decat am trait…

Acum vreo 3 ani sau poate mai putin, cineva vorbea despre oamenii care „‘le stiu pe toate”‘, care au mereu un raspuns pentru orice. Ca de obicei, m-am repezit mental spre mine. Drace! Si io, si io! mi-am zis in cea mai intima sinceritate. Si tot cu cea mai intima sinceritate mi-am amintit de cate ori am rostit „‘nu stiu”‘, „‘habar n-am”‘ si altele asemeni internationale din umeri ridicati. De multe ori, poate nu indeajuns sa spun „de foarte multe ori”‘, insa, imi place aceea senzatie de usurare cand imi recunosc direct nestiinta/necunoasterea ori neintelegerea. De cele mai multe ori, ”nu stiu-ul”‘ e urmat de ”lasa-ma sa vad despre ce vorba”‘. O usa deschisa spre mine mai intai, apoi, spre situatie/caz. In alte cazuri un simplu „‘nu m-am confruntat”‘, „‘n-am fost pe drumul asta”‘ incheie brusc subiectul. Ca-i mai intelept sa taci decat sa-ti dai cu parerea. Ce-i drept, mai rar cu intelepciunea.

Apoi…m-am uita luung la raspunsuri. Multe. Unele simpliste, altele extrem de complicate, alambicate. Date altora, date mie. Tin de experiente. De viziune. De participatiunea mea in miezul lucrurilor si in ceea ce ma inconjoara. De, pana la urma, felul meu de a fi. E, in majoritatea cazurilor, vina mea. Desigur, fac parte din categoria ”mereu tanara, mereu nelinistita”‘, un soi de „o caut cu lamanarea” in mod senin si perseverent. Cu implicare aproape pasionala. Altfel, nu as fi reusit sa trec nici de multitudinea de confruntari cu diversele situatii (cele mai diverse si idioate situatii), nici de experientele firesti sau mai putin firesti de care am avut parte. Pe principiul „‘unele sunt binecuvantari”‘, altele „‘lectii/incercari”, din toate am avut de castigat. Placut, neplacut, ca mi-as fi dorit, ca nu mi-as fi dorit, ca am fost fericita sau ca n-am stiut cum sa-mi opresc hohotele de disperare, nu mai conteaza, oricum is toate intamplate deci conjugate la timpul trecut si scrise in cartea personala.

Intorcandu-ma la  parerea ca ” le stiu pe toate”‘, mi-am dat seama ca de fiecare data am stiut ca n-am stiut nimic. Doar ca, am ales intre alternative pe care mintea mea le-a generat. Cu capul meu. Cu inima mea. In mod voit, constient. Felul asta de a fi…prostesc uneori, pana la sacrificiu personal sau a-mi face rau cu buna stiinta, ei bine, n-ar fi putut exista daca nu as fi fost cumva. Cumva-ul asta e descris prin implicare, in cazul meu. Cu simtire, gandire, intuitie, dorinta, daruire, pasiune, durere, tristete, amaraciune. Toate odata sau cate una, pe rand. Si, da, frica, multa frica din care a tasnit instinctul si l-a transformat in curaj. Si principii. Si prostie, da, nu neg dar cu prostia mea nu a altcuiva.

Cumva-ul meu a luat mereu o atitudine. N-am asteptat cu mana intinsa sa se limpezeasca apele sau sa hotareasca altul in locul meu. Si cind viata m-a pus in fata celor nefacute de mine dar date sa le duc, tot am ales. Alb sau negru. Asa sau asa. Vreau sau nu vreau. Cu capul inainte. Fie ce-o fi!

S-atunci…cum sa nu aflu…ce n-am stiut?!….