…levantica?!

Ce le-am pus io, in fripturica?!

Cam asta-i intrebarea. Cum de am ajuns la dilema asta existentiala?! Nu foarte greu, ba as spune, mi-a fost de-a dreptul fara urma, spre deloc, de cuget si chibzuiala. Ceea ce n-a durut si nici n-am bagat de seama plantandu-le una langa alta in minunatul si improvizatul ghiveci. Cum peste iarna acoperite de zapada, pana peste marginile hardaului de plastic fara vedere la radacini si cum niciuna n-a dat semne de infloreala ci doar de verde monoton si tern, cu dunga pe mijlocu-i subtire, cu acelasi miros la zdrobirea intre degete, ditamai tufa a fost folosita cu succes…

Degeaba le-am cercetat si p-o parte si pe alta, si la stanga si la dreapta de radacina si tulpina, n-am reusit decat sa ma adancesc si mai mult in mister si argumente. Rozmarinul imi tine de cativa ani peste iarna…levantica nu prea. Deci, ce-a ramas, ghici, ghicitoarea mea?!

Dincolo de mister, o neliniste de gospodina mi-a dat ghes. Ce-am mancat si cate bube (l-)am facut? Repede la gugalici! Deci, da. N-au facut molii pe dinauntru si nici nas infundat n-au avut! Somnul le-a fost adanc si lin si cu proprietatile ei antiseptice…s-au si dezinfectant la maţe. De unde concluzia simpla e ca de rau n-a fost si mi-am recapatat increderea in talentele mele culinare (hmmm, aproape de curative)!

Solutia salvatoare a venit la ghiveci de Real. Cu rozmarin. Altul de folosit pana cand, peste vara, tufa din gradinuta o da semne…ori de flori contra moliilor ori de aromatica de fripturica si alte uleiuri facute in casa.

Un lucru e clar, dupa ce m-oi lamuri. Never ever, n-o sa le mai plantez una langa alta!

Ps. Puiul cu ce-a fost, chiar si levantica, a fost de fiecare data, delicios! Bine, ca nu le-a provocat, niciunuia, vreo cufureala! 😀

…de departe.

Ieri, discutiile de organizate, facute de colegi, m-au surprins. Flori, alea, alea. Imi place statutul de colega in fata lor. Si acolo vreau sa raman. Le-am dat o pauza, mi-am dat o pauza. Steie linistiti, ca-s si mama si-s si femeie luata!

Cu martisorul, simbol de primavara, da, il inteleg, il accept si imi face placere. Cu ziua asta de 8 Martie, mai cuget nitel.

Nu stiu cum sa fi fost pe la altii, stiu ca eu, copil fiind, o sarbatoream pe mama. Ceea ce, si azi, gandul meu tot acolo imi e si se duce. Ca-i desenam floricele pe hartie si-o impachetam sub forma de felicitare, ca mai rupeam din gardurile inflorite ale blocului, ori smotoceam irisii de pe langa, ca impleteam cine stie ce carpa sub forma de fundita, orice, era pentru ea. Mama.

Toti ai casei stiau ce mesteresc, mai putin eu, ca stiau ei, insa, emotia, de fiecare data era aceeasi. Mama.

Privirea ei. Mama.

Imbratisarea ei. Mama.

O lacrima acolo palpainda in coltul ochiului. Mama.

Azi, ma divid. Ma simt la fel de copil si abia astept s-o vad. Pe mama. Dar tot azi, mama fiind, am trait de partea cealalta a baricadei. Sunt mama. Mama ei, iar peste timp s-a facut arc de transfer de sentimente si emotii. Si, de priviri. Si, imbratisari. Si, lacrimi tremurande.

Femeia? Nu stiu ce sa zic mai mult de faptul ca-s femeie in fiecare zi.

Nu-mi plac cinele romantice, fortate de imprejurarile calendaristice. Nici iesirile in peisaj cu verdeata ori dezmat erotico-Dionysos-sian, manifestari asezonate cu ideea de libertate smechereasco-muiereasca. Nu particip, cu „‘fetele”‘. Nu-mi plac simulacrele. Actiune si participante. Pentru care le ies ochii in cele 364 de zile ramase, din an. De singuratate, de lipsa de respect, de prea multe poveri pe umerii lor firavi.

Buchete de flori. Apreciate. Emotionante. De la cine iubesc.

Imi place mai mult ziua asta, asa cum o tin minte. Cum am fost obisnuita s-o sarbatoresc. A Mamei.

La Multi Ani, Mamelor!

…au rasarit si ghioceii. Si, lalelele.

Brandusele se lasa asteptate. Ca si zambilele. Ici colo, se itesc margaritarele.

Incepe sa prinda viata. Odata cu ea, si cu soarele, si noi. Incetisor. Mai o fustita, mai o rochita, mai un pantofior. Mai o gecuta. Pe scurt, gata cu zilele scurte, Crivatul si adormitul odata cu gainile. Privesc in fiecare dimineata, gradinuta. Ma minunez, de fiecare plantuta. Imi fac planuri de alte aranjamente si alte dichiseli in ea. Deja visez la momentul cand, de sub pavilionul curtii, imi beau cafeaua privind spre spectacolul florilor.

Acum cateva zile, cineva din anturaj, cu mirare(da, da, stie ca urasc cuvantul cu „‘g”), remarca tenacitatea de care dau dovada cu privire la prezenta neintrerupta si la cea de-a doua serie de fizioterapie si mai ales, seriozitatea si perseverenta de care dau dovada, de 3 ori pe saptamana, timp de 2 ore jumatate de kinetoterapie . Dorinta de a trece peste aceasta etapa neplacuta, credea ca provine din frica. Mi-a venit sa rad. Frica?! Nu. Pur si simplu, nu.

Pe fiecare dintre noi ne motiveaza cate ceva. Nu stiu cum am reusit sau cum reusesc, insa, de regula, nu frica de ceva anume ma inspaimanta astfel motivandu-mi actiunile ci dorinta de a face ceva ceea ce-mi doresc. Vreau. Verbul zodiei mele. Ca si acum, nu de frica de durere sau excaladarea situatiei, in sensul negativ, imi pasa.

Poate parea pueril, infantil sau total neserios, insa, in 2 ore si jumatate de gimnastica nu ma gandesc decat la doua lucruri pe care si la care nu sunt pregatita, nu vreau sa accept sa renunt. Sunt atat de puternice in mine, mi le doresc atat de mult(inca), incat ele imi dau forta, tenacitatea si rabdarea necesare, cu care sunt convinsa, voi reusi.

Nu, nu vreau sa renunt la tocuri. La ceea ce numesc eu, parte importanta a elegantei feminina. Si, nici la ingrijirea gradinutei mele. Tratand, adunand sau mangaind fiecare floare si frunzita. Pe fiecare palma de pamant.

… Baba meeaaaa!…

Ieczact! Astazi este Baba mea. Pe 3, c-asa-i in data de nastere adunata. Frumoasa zi, da? Ca mine! 😀

Dupa concertul de aseara(fie-i exceptionalul pomenit!), cu zambet si incantare, am dormit lemn si scandura! Ca cine dansa si se chitaia intre scaune?! Toata lumea, va spun io! Odata ridicati din fotolii nici ca ne-am mai asezat! Ce mi-a placut? Profesionismul si talentul real. Vocile veritabile strabatand timpul prin autenticitate. Si da, intr-o locatie bine facuta la timpul ei, care inca o data a dovedit ca arhitectura nu permite unghiuri moarte iar acustica este desavarsita. Sala Palatului. Ehehe, cand faci ceva cu cap…ajungi sa uiti si de congrese!

Cu ochii mici si intetosati, privind pe fereastra dinspre strada, soarele frumusel si saltaret, ne sageta cu acelasi gand, intr-o secunda. Pai, cum sa nu?! No, hai:

Amandoi

Pe A2

Foicica de cicoare

Venim spre tine mare!

…sta o nevasta. GREA!

Martisor. Martisor. Martisor

Cat imi era de primavara dor! 

Din categoria grea dar nu pe bec si nici la cantar.

De Craciun, De Pasti. De 1 Martie. Ca asa-i in tenis! Ma rog, la noi in casa! Activitati repetitive anual. Dumnealui comanda, io ma execut. Imi zice cate-i trebuiesc, io ma straduiesc. Felicitari, martisoare. Din fondurile casei si nu de protocol, cum se poarta la stat sau la privat. Ca asa ni se pare noua corect! Vrei sa…? Ok, o faci pe banii tai, nu cresti deficitul bugetar si nici pretul produsului/serviciului ca sa acoperi cheltuielile, evident…in numele PR-ului si al Comunicarii! Amin!

Deci, anual, sarcina e a mea. Sa le cumpar, sa le pregatesc, sa i le livrez in si la timp. Si-o fac cu drag…si mai ales cu cap, ca deh, om(oltenii stiu ca nu sunt de acord! ) sunt si io! Cu felicitarile mai e cum e daca n-am parte de vreo conversatie inteligenta(ceea ce e aproape imposibil)…dar cu martisoarele…e! E! Ehe-he! Ca Eeeee!

Pai, hai sa vedem! Martisoarele, nu se dau barbatilor sau, cel putin, nu e obicei local. Aha! Deci altor femei! De aici… Cum sa faci, ce sa alegi…sa nu aiba tendinte si nici sa-ti rascoleasca matele de oaresce ”invidie”‘…ca nah, ce-si face omul(muierea) cu mana lui(ei)…stiti voi cum se numeste!

La tarabe cu mine. Ma uit la comercianti, mai intai. Cantaresc gradul de discount care i se citeste in ochi. Ohoho, credeti-ma, sunt AS si Popa de Trefla! Ma uit, apoi, pe taraba. Caut cu febrilitate „‘opacul”‘. Sa nu transmita nimic! EXACT! Nimic! Sau aproape nimic, in afara de simbol! Cum s-ar spune: A venit primavara! Asa, si?!

Stiuuu, sunt teribila si minunata! 😀

Deci, ma uit si caut. Cand gasesc exact ce-mi trebuie, atunci purced la conversatie si tocmeala. Mai lasa jupane, mai da stapane! Nu ne intelegem, atunci trec la: Poate vrea domnul, poate domnul sau poate vrea doamna! Ieri, n-a fost cazul. Punct ochit, punct lovit. Martisoare adecvate, snururi si pungute aferente. Cu tot cu juma de metru de perle drept bonus, niste minunatii de purtat in budoar ca incep de unde trebuie si se termina fix la sens si cale!(pun poza, categoric, da! 😀 )

De dimineata, insa, treburile au fost in toi. Toiul aranjamentelor in vederea predarii spre expediere, beneficiarelor. Ca doar nu fac IO treburile pe jumatate!

Si-am incalecat pe-o matura ,aaaa, pe-o sa si v-am spus povestea mea! Nah!

O Primavara frumoasa tuturor!

(daca vrei sa citesti marcheaza teritoriul urarii! 😀 😀  )