…de gastrita
A venit durerea, acopera-mi stomacul cu ceva
C-o ranitidina sau poate mai bine cu o nos-pa..
Ma tem ca o sa-mi dai numai fiori
ca o sa-mi creasca aciditatea pana la nori,
ca ai sa te ascunzi intr-un pliu digestiv
si el, cu emotie, o sa ma doara la modul superlativ.
Si-atunci ma apropii de ceaiuri si zac
iau pilulele si le-nec in stomac.
Suier gastrita si o tratez si o prefac
intr-un mare fleac.
…retardului de concediu…
Sufar acut si nu ma doare substantial.
Repornirea unui motor…Deci, da. Pana s-o ia benzinica pîş-pîş pe conductuta, pana sa se invarta axul, supapa si sa joace pistonul…pana sa faca scanteia…poafai, rateu de pornire. Nu merge, nene, din prima si nici din a doua…ba chiar si in a treia zi , intrebi oripilat si disperat : bre, si azi bag cheia in contact?! Sunt dupa prima saptamana… cand tot incerc repornirea din prima. Canci!
In prima zi, documentele din fata ochilor mei, nu erau ale mele, nici ale serviciului meu, nici ale institutiei mele, ele erau ale Universului si Universul n-avea decat sa le rezolve si sa le semneze. Noroc cu un coleg vigilent care, printre ele, avea si el cererea lui de concediu. Ca de era dupa mine…aplica pentru marea-i iarna pentru toti!
In a doua zi, cheia de la masina n-a vrut nici de-a draq sa aprinda tigara. Ba chiar si scuturata, tot n-a vrut sa-i vina gazul cand apasam inchiderea centralizata. Cand s-o dau la cosul de gunoi, ursuletul din coada pe post de breloc m-a atentionat ca bricheta cu ursulet, n-am avut si nici n-o sa am!
In a treia zi, m-am certat cu calculatorul. Rau de tot! Cu toate ca telefonul meu mobil avea mini-usb-ul bagat in popou, cablul ducea in spatele calculatorului…acest dispozitiv IT enervant si necooperant refuza atroce colaborarea dintre el si telefon. Mai sa dau cu el de mocheta! Intr-un tarziu, misterul s-a risipit. Cablul ducea la priza…nicidecum in calculator. Si cum cu priza n-avea protocol calculatorul…nici eu nu vedeam poze. Lume rea!
In a patra zi, aproape l-am dat draq de servici si-am ajuns la 9 si ceva. Nu stiu de ce, insa Michael Jackson ar fi fost invidios pe mine realizand performanta mea de-a merge cu spatele. O zi din aceea cand, orice ai face si cum ai face, nimic nu se leaga, nimic nu se combina mai ales daca ai minte putina! Si-am avut cam cat sa trec si strada(printre altele) in sensul in care nu aveam nevoie.
Am asteptat weekend-ul cu speranta ca, in cele 4 zile, sindromul si-a facut numarul iar eu o sa intru in perioada de convalescenta. Cumva, ajunge benzinica aia si la cap…
Luni. Cum draq, mah, sa pleci la servici, in papuci de plaja?! Ha?!
…si-un legan de cursa lunga.
Sambata noapte. Greieri. Picuri de ploaie. Mica sare arc direct la leagan. Isi ia scandurile in brate si tuscaie spre intrarea in casa.
– Ce faci, fata?! intreb nedumerita.
– Le duc in casa, le uda ploaia!
Sas. Mic. N-spe mii de perne, papuci de toate felurile, polite si policioare. Acum, intr-o noua prezentare. Varianta cu scanduri. Hmm…
– Ia fa tu cale intoarsa si ada-le aici!
– Nu, ca mi le uda ploaia, si imi pare ca vocea ii cam bate din picior ceea ce-mi face si mie sa-mi bata instantaneu nervii in hipotalamus.
– Daca-mi bagi si cariile alea in casa, ma jur ca le fac friptura in secunda 2!
Cum gratarul inca mai avea jaratec, se uita la mine si totul ii pare plauzibil. Da in extrema ailalta. Vrea sa le puna pe jos, sub masa.
– Nu acolo. Ca vine apa si tot ude ti le alegi!
Vine cu ele in brate ca mama cu copilul. Ma apuca duiosia.
– Uite, pune-le pe scaunul din fata mea.
Le pune. Cu grija. Ma umfla rasul, asa cum stau, le astept sa vorbeasca, sa ceara un pahar de bere, o maslina, o salata de vinete…ceva. Nu, tigari nu voiam sa le dau, nu ca sunt minore, insa nu mai aveam!
Le privim. Apoi, ma duc la leagan. Doua poze. Asa cum e el, nud.
*
Uta-Uta. Un milion de kilometri facuti in arc de cerc. A inconjurat de 3 ori Pamantul intre ora „3” si ora „9”, dus-intors. Bine, s-a mai intamplat de vreo doua ori sa fie numai dus, ca la intors au venit separat de s-a lasat cu vanatai, cucuie, s-odata cu fire la spital. Nu, leaganul n-a avut nimic.
Da, chiar cred ca ar avea ce sa ne spuna. De aproape 10 ani, n-a contat anotimpul. Mica s-a dat si continua sa se da in el. La cate stari d-ale ei a participat? La cate ganduri? Si, la cate cantece fredonate? In balansul lui, in cate „lumi” calatoresc?…
…fuse si se duse…
…bareta…
Ma uit ieri pe talon…intamplator si total dezinteresata, ca-l mestecam din plictiseala asteptand chitanta pentru RCA. Privesc adanc dincolo de cifre si litere. Cumva fac greseala si-l intorc cu burta in jos. Imi pica ochii pe data expirarii. Aparu…numai nu…La adio, ITP, ce fu! De vreo 3 zile. Nu ma agit, cum n-am stiut, si-am rulat legendar cu scartait de roti pe bulevardele capitalei…nu am mustrari de constiinta si nici frica de arcanul bastonului de politist. O frica tot am, insa, chiar una imensa, de cartea masinii. Pe care n-am mai vazut-o de la prima inmatriculare. De acum 2 ani. O caut. Cu popoul pe podea si 3 potentiale sertare rasturnate sub forma de morman. Ca de fiecare data, le rearanjez dupa aceeasi logica pe care, doi ani mai tarziu, o uit, fapt pentru care, secventa tavalita intre acte si diplome, certificate si chitante, se repeta spre deliciul fricii mele. O gasesc.
De dimineata, tusti la nea Cornel, pe care-l stiu de vreo 7-8 ani. Se bucura, azi, la fel de mult ca atunci cand m-a vazut prima oara si eu nu-l stiam si m-a luat prin surprindere : Bine ca ati venit! Taman acum era sa bag pe cineva inaintea dvs ca ati intarziat 5 minute la programare! Normal ca m-am prins repede, ca programarea mea era in ochii privitorului si ca, intre mine si nea Cornel o sa fie o veritabila prietenie ITP-istica. Ceea ce, asa a fost sa fie! Numele Domnului fie laudat!
Ii intind cheia, talonul si cartea, ma servesc cu o cafea si iau loc pe unul din scaunele puse pe langa baracile service-ului de cartier. Rand pe rand, se iteste mecanicul, electricianul, tinichigiul. Cu treaba. Fiecare duce cate o hartie. Pentru care observ ca fac toti o obsesie c-o plimba de vreo 3 ori. Ma fac ca nu bag de seama si privesc cum Nea Cornel ridica capota, verifica serii si alte alea si baga masina pe rampa. Din cand in cand, vine si-mi zice :
– In 10 minute, e gata. Zambesc si dau din cap de fiecare data. Cred sincer ca lui nea Cornel ii place sa ma vada zambind fiindca cele 10 minute sunt de fiecare data altele si s-a prins el, ca atata mi-e speranta la fericire zambitoare.
Dupa vreo 20 minute, imi intinde specificul biletel pentru plata. Suma rotunda, io doar bani mari. De-o bere, imi zic, sa le las si la baieti, cercetez portofelul, niciun sfant pe o masura mai mica. N-am incotro si intreb de-un butic prin apropiere. Casierul imi arata cu degetul directia si mai specifica timpul. Plec saltareata la figurat. Dupa vreo 4-5 pasi, imi dau seama ca-s saltareata si la propriu. Baretele din spatele sandalelor largite alarmant. Calcaile mele gasind gradul de libertate necesar, evadau sistematic din sandale… Dau sa strang baretele dar constat ca sunt deja la ultima gaura. Nu ma las, temerara si incapatanata mi-am continuat drumul, chit ca la 3 pasi in sensul de mers, alternam cu unul lateral ca sa-mi aduc, pe rand, calcaiele inapoi…Mersul meu seamana cu Capra cu trei Iezi. Unde eu sunt si Capra si Iezii, odata. Care se jura c-o sa gaureasca baretele chit c-o sa-l dea pe nea Cornel cu ITP-ul in sus!
Ajung cu niste nervi de am intunecat brusc cerul Bucurestiului. Ma opresc fix in usa gheretei lui Nea Cornel, bag un zambet asa cum am vazut ca-i place lui, si-l intreb :
– Auzi, o sula, gasesc si io pe la voi?
ps. da, stiu! Deci, care ai nevoie de ITP? :))