Categorii Arhiva: In

M-am născut

de

… pe tocuri.
scris în 23 feb 2013

Fiecare avem un stil, fiecare ne naştem cu un fel de a fi. Aşa şi eu. Pe tocuri. De când mă ştiu, am purtat tocuri.

Tocuri înalte, subţiri. Tocuri metalice, de plastic, de lemn. La sanda, la pantof, la cizmă sau papuc.

Tocuri purtate la rochii, la fustă, la blugi, la pantalon de stofă, la costum. La orice. Şi oriunde: la servici, la piaţă, la nunţi ori botezuri, la înmormântări, la volan, la mare ori la munte. Cu maşina, în maşină.

Ele s-au lipit de mine, aşa cum şi eu de ele. Mulţumirea de a privi într-o oglindă şi a vedea ceea ce îmi place să văd.

N-am fost niciodată genul sportiv, urăsc scările, iar muntele trebuie admirat de la poalele lui. Pentru înălţimi sunt avioanele. Vă miră? Există şi aşa ceva.

În liniştea aparentă, tocurile se aud pe asfalt, pe gresie, pe parchet. Că-mi permit. N-am vecini sub. Poate nişte chiriaşi fără de chirie şi fără pretenţii: păianjenii din beci. Dar niciodată, niciodată nu se aud pe scări. Nu. Pentru că ele rămân întotdeauna în afara treptei. Ele nu calcă, nu se afundă, nu se proptesc. Doar ţăpuşe ce aşteaptă cuminţi să le vină rândul la păşit. 
Tocuri traversând situaţii. În săli cu murmure multe, păşesc delicat dar hotărât. Sau, păşesc ţopăind peste trecerea de pietoni, grăbite. Sau pe trotuar, mergând agale. Sau prin zăpada albă, ca nişte pioleţi. Niciodată, însă, nu dau de gol tremurul picioarelor. De teamă, de frică. 

Tocuri intrând între diferite dale, scânduri, găurele. Câteodată, rămânînd acolo, ca nişte dinţi proaspeţi scoşi. Sau, făcând găuri în asfalt unde lasă urme. Urmele tocurilor pierdute în mulţime. Sau, în podeaua maşinii, unde de regulă găsesc toate flecurile pierdute. 

Tocuri fără de care nici azi nu mă descurc, nu ştiu să merg demn pe altceva. Nu vreau să mă gândesc la ziua în care n-am să mai pot purta tocuri, nu mă  pot închipui fără ele.
Pentru că, sunt convinsă, cândva m-am născut pe tocuri. Care lasă urme. 

39 de ani

de

…au trecut.

Am aflat de el acum 39 de ani. 1976. Aveam doar 9 ani. Departe.
Mi-a plăcut vocea. Mi-au plăcut melodiile. N-aveam decât o singură casetă pe care, de atâta tot ascultat, îi ştiam versurile pe care aveam să le înţeleg mult mai târziu, linia melodică o recunoşteam din orice colţ de casă, ori ce colţ de stradă, de atunci până acum.
Am crescut, adolescenţa mi-a adus alte gusturi, mai zbuciumate, războinice şi agresive doar că ea, copilăria, a rămas învăşmântată în cântecele lui. Vocea lui e legată ombilical cu copilăria mea. Şi mai mult de atât.

Mai putea să aibă timp dar n-a mai avut. Îmi pare tare rău. Dumnezeu să-l odihnească!

Demis Roussos nu cânta. El spunea povestea. Universal valabilă. Cu vocea sufletului. Aia interioară pe care prea mândri, prea orgolioşi, prea speriaţi o lăsăm să ne cânte uneori. De bucurie. De tristeţe. Doar pentru noi. Sssss, să nu ştie nimenea!

Că te cunosc după

de

… buboi…Manoleasco!
Chiar dacă ai părul vâlvoi, Manoleasco!

Că n-am avut altă rimă. 😀

Mă uit în oglindă. Probabil c-am dormit în cap, îmi spun, după cum era aranjat bretonul model Johnny Bravo. Dau să-l aduc mai aşa, mai cu orientarea spre ochi, el mi se aşează precum aticul de casă. Mda, l-am făcut umbrelă pentru sprâncene…

Mă reped la baie să-l dau cu niţică apă, doar-doar. Am reuşit doar să am aticul ud. Privindu-mi graţia de păr, văd. Colo-n frunte. Buba. Cu coajă proaspătă. Pun mâna pe ea. Doare. Nici urmă de amintire. Habar n-am cum am ajuns cu buba-n frunte!
O iau la cercetat gospodăreşte. Perfect orizontală. Veche de vreo 2-3 zile. Dureroasă. Fără vânătaie. Măh, unde puii mei am făcut buba asta?! În ce, grijania ei, m-am lovit?!

Cum mă ştiu că dimineaţa mi-s lemn şi ăla d-ala uscat, bănui că m-am lovit. Dar când? Unde? Şi pun ochii pe noptieră. Că cine ştie cum m-am răsucit noaptea-n somn şi mi-o fi ieşit blestemata la înaintarea frunţii! O privesc la început cu suspiciune ca mai apoi, o ură de mobilier să-mi crească în privire cu fiecare gând construit fatidic în jurul şi pe spinarea ei! Că dacă o dată s-a răstit la mine şi mi-a făcut semn, io d-acum înainte, ce-am să mai păţesc?! Că m-oi trezi într-o dimineaţă şi-a naibii, mi-o şi sparge capul!

Îmi văd de ale mele pe repede înainte din cauză de ceas şi oră de ajungere la serviciu. Din când în când, privesc cu duşmănie proletară noptiera. Mă îmbrac şi trec, ca în aproape fiecare dimineaţă, la coafat. Da, da, eu pe mine mă ondulez, buclez sau îndrept. Singurică. Cu mânuţele mele astea două cu care scriu la tastatură. Că, de când cu toate aparatele astea de coafat, mare lucru nu mi s-a părut a fi. Cum dispozitivele sunt de multe feluri, ţine în alegerea lor numai de timpul de care am nevoie pentru ca, utilizandu-le, să-mi aranjez pletele. De cele mai multe ori sunt pe fugă. Aşa ca peria aia rotativă e mai mereu folosită. Dar, rar se întâmplă, totuşi, să pun mâna şi pe ondulator.

Şi-am pus mâna pe el. Fierul încins. Iau şuviţă cu şuviţă, răsucesc, aştept, îi dau drumul. Până când ajung şi la aia de pe frunte. Iau, răsucesc şi….au!

Da. Aceeaşi mână, aceeaşi manevră. Exact acolo, exact pe locul bubei vechi simt cum îmi mai creşte o băşică nouă. Cu ondulatorul am descoperit cum se face buba în formă continuă! Pe care o am şi acum, dovadă clară a abilităţii şi puterii de concentrare 😀

Totuşi, fiindcă tot am descoperit provenienţa bubei şi i-am şi prelungit durata de viaţă, la ce gânduri am avut despre noptieră, la cum am blestemat-o ca scobitori să se facă, oare m-o va ierta vreodată?