Categorii Arhiva: In

Cu gâtul sucit

de

…spre înapoi.

Mergeam pe stradă. Grăbit. În spiritul câtorva zile agitate. În graba mea, abia aveam timp să evit trecătorii. Şi ei, ca şi mine. Grăbiţi. Încrâncenaţi în nu ştiu ce şi nu ştiu unde. Vitrinele magazinelor deveniseră bornele alergăturii mele pietonale. Arunc din când în când câte un ochi. N-am timp să mă opresc doar gândurile mi se succed după natura celor pe care le văd în ele: „Ce naiba e aia?, Aha, aici se găseşte!, Ce frumoasă e!, Oare cât costă?”…şi altele la fel de succinte.

Trag frâna de mână. Mental. Am obosit. Nu de la tocuri. De la căldură. De la soarele care mi-a bătut moalele capului. De la zarvă. De la alte mii de gânduri printre care se strecurau timide constatările şi întrebările de mai sus. Mă opresc locului câteva secunde. Respir prea repede. Nu-mi tremură picioarele dar simt că genunchi tind să se flexeze. Stau. Nu mai sunt deloc cum am fost acum câţiva ani. Neputinţa, şerpoaica, mă învăluie puţin câte puţin. La lucruri mici mă face de ruşine, mai întâi. Mă trezesc gândindu-mă la cum ar mai fi dacă aşa mai avea nişte ani. Mai puţini. Clipe de nostalgie ale altor vârste mă fac să-mi tremure mintea şi să-mi înjunghie inima. Privesc vitrina din faţă care îmi reflectă imaginea care-mi producere mâhnirea şi ea se tulbură a trecut. Văd vitalitatea, pasul săltăreţ şi voinţa neînfrântă de trup. Văd „pe toate lumea e a mea”. Văd independenţa. Văd…

Îmi întorc privirea. În faţa mea, la câţiva metri, o femeie. Cumpără flori de la ţiganca bătrână ce vinde de un milenium flori în faţa bisericii. Femeia are câţiva ani peste anii mei. Mă trezesc cu gradele de comparaţie în capul meu. Realizez. Mă scutur a jenă. Da, e omeneşte, da, e greşit. Mă iert şi-mi întorc gândurile. Plec mai departe. Chipul femeii mă urmăreşte. Şi mâinile ei, ca şi întreaga ţinută, statură, sunt în privirea mea interioară.

Revelaţia a venit la colţ. Înţeleg, sau aşa cred, aşa îmi imaginez, aşa i-am dat curs raţiunii, dacă ea ar fi existat şi nu doar o pură întâmplare dintr-o zi oarecare a vieţii mele.

Jinduim după ieri. Mereu cu gâtul sucit după clipele bune/frumoase/întregi din trecut. E ceea ce concret, palpabil avem, s-a întâmplat, am fost. După ceea ce am reuşit să fim. Ca şi cum, în azi, în clipa punctuală prezentă sau din faţa noastră, nu am mai fi, nu am exista. Punţi invinzibile între ieri şi mâine. Incertul, neştiutul şi necuprinsul viitor nu intră în schemă decât în măsura speranţelor, dorinţelor. Atât cât suntem bine, sănătoşi, puternici, altele ne sunt visele.
De aceea viitorul are formă materială în cea mai mare parte a lui proiectată de capetele, şi nu cred că mă înşel, ale unor oameni care se văd că sunt cei de dinainte.
Întrega făptură a femeii îmi revine în minte.
Eu cea de astăzi care se lamentează după cea de ieri. Dar mâine, o să mă lamentez după cea de astăzi. Curiosul mecanism al creierului mă trădează pe mine însumi azi gândind la ieri. Dacă azi nu mă bucur de azi, aşa cum e, aşa cum sunt, mâine după ce-am să jelesc? După o imagine fizică şi ea iluzorie în contextul lipsit de bucuria momentului.

Realizez brusc că femeia pe care tocmai am văzut-o e femeia ce-am să fiu peste câţiva ani. Exact femeia aceea care o să se tânguie după femeia pe care am zărit-o în vitrină. Şi care la rândul ei, o să fie jelită de femeia bătrână ca şi florăreasa. Un lanţ al plângerii spre înapoi ce face ca mersul bicicletei vieţii să fie împiedicat. Lanţul ăsta nu-i bun, nu-i ce trebuie să-mi fie în suflet, în inimă. Trebuie rupt şi zvârlit cu putere până nu-mi fură de tot trăirea reală.
Azi e azi. Împăcată, să trăiesc azi cu aşa cum sunt, cu ce am, încă, concret.

Azi sunt aşa cum sunt. Şi cum n-o să mai fiu mâine.

Tu de care ești

de

…măh?

Mi-am dorit iriși în curte. Zic curte, că ligheanul meu de grădină e supra populat. Zic curte că-i + ghivece. Cum am cosmetizat toți pomii de am stins lumina în casă pe timp de zi, am pus ochii pe niște pătrățele de pământ la care ajunge soarele. Deci, iriși. Băbuța din piață abia aștepta să-i cumpăr flori! Îi iau tot snopul de iriși la grămadă. Albaștrii și albi. Cu floare.

Acasă n-am stat pe gânduri și i-am plantat imediat în petecuțele alea de pământ. Și, cum am stat eu așa câteva zile în admirația florilor, numai că văd că-mi răsăre boboc întunecat. Și hop pe el cu lupa ochiului și mai mare! Și creștea, creștea și tot nu mi se lumina!
Maro! Hait!

iris

Îl postez veselă și zglobie pe FB. D-aici începe. Vreau și io, vreau și io! Bine, măi, se face, facem comandă, zic. Și-mi zice fiecare ce vrea. Pe viu grai, pe calea telefonului. Și, fac comandă. De bordo, mai întâi că maro nu mai avea. Bine, zic, bordo să fie!
Dau să plec și numai c-o aud:
– Și bicolor. Și galben. Și alb. Și roz. De m-a apucat durerea de cap!
Vaaaaai! Vreau, vreau, vreau. Și io, și el, și ea!
De dimineață m-am dus să-mi ridic comanda. Și m-am trezit cu un snop de iriși, fiecare plăntuță cu tot cu rădăcina și pământul aferent într-o punguță de plastic roz cât să acopere pământul. Snop?! Nu. O ladă cu snopuri. ”Ca să-i puteți căra mai ușor…”
Nimeni nu mai era ca mine! Fericită tare plec cu lada.
– Ce-ai acolo? mă tot întrebau pe drum.
– Iriși! răspundeam cu zâmbetul cât roata carului.

Ajung cu lada în birou și cum îi priveam pe ei, pe iriși, cu admirație și bucurie, îmi pică fizionomia facială!  Taman ce-am realizat că privesc în proporție de 90% numai frunze. Doar cei galbeni mai au flori, de unde și restul de 10% ca să facă întregul lăzii. Poafai! Îi iau la puricat, analizat și îi întorc, îi răsucesc, mă uit în lumină, îi bag în întuneric, doar doar s-or diferenția în vreun fel la clorofilă! Nada! Toți o nuanță și-un pământ! Ridic unul și îl întreb galeșă și duioasă:  Tu de care ești , măh??????

N-am ce face.
Plec cu lada înapoi, băbuța mea mă lămurește că nici ea nu-i știe! Când tocmai să-mi atingă falca de asfalt, îmi zice:
– Păi, da, și d-asta am scris pe pungă!
Și-mi arată. Și scria. Cu pixul. Care cum era după culoare. Numai pungile nu le cercetasem! Și-mi iau lada înapoi.

După stresul tufișului, mă așez cuminte pe scaun. Bine, bine, dar fiecare, ce culoare a vrut?!…
Și uite așa, mi se spală prima întrebare din cap cu o alta: Tu al cui ești, măh?!

Din friptura mea cea mică

de

…am hrănit şi o pisică.

200 de grame de friptură, nu-i mare chestie mai ales dacă se strânge pe grătar, mai rău ca mumia lui Tutankhamon după îmbălsămare. Noroc cu salata! Verde. Muuultă. Pisoiul candid și el prezent la masă crezând în minunile trecute. Nema! La privirea blajină n-a putut să-i reziste, așa că 2-3 bucâțele tot a căpătat.
Cu un oftat, la sfârșit de masă, Manolu a decretat:
Din friptura mea cea mică , am hrănit și o pisică…

Asta fu replica Manolului față-n față cu dieta. Pentru că de unde nici ultima gaură de la curea nu mai cuprinde, nimic nu mai cuprinde.

Noroc cu voința și putința. Încet, încet și sigur descongestionăm cântarul și ne micșorăm avatarul. Dieta continuă. Doamne ajută! 😀

Pe linia subţire

de

…dintre libertate şi batjocură.

De ceva vreme, piticul bunului simţ îmi ţipă din toţi bojocii. Către mine.

Şi pe undeva, are şi dreptate. Nu pentru că s-a sărit gardul ci pentru că eu am sărit gardul libertăţii de exprimare şi am nimerit în tufa cu trandafiri de unde împart voios spinii batjocurii. Că, piticului meu nu-i pasă de ce fac alţii, atunci doar dă reprobabil din cap şi mă trage încetişor pe dreapta sau pe stânga, depinde unde îmi e mai aproape. Dar când în ograda proprie, i se întâmplă, atunci nu mă mai înţeleg cu el. Mă arată cu degetul, face din cap mustrător, ba, când vede că nu-l bag în seamă, îmi tulbură zilele şi nopţile cu amărăciunea lui strigată în multe chipuri.

N-am cum să-i explic mai mult decât simte, decât ştie, fiind parte integrantă din mine, că m-am plictisit. De fapt, m-am săturat să stau în rând cu alţii şi să tot aştept para mălăiaţă.
Şi totuşi, el îmi ignoră conştient partea mea de bun simţ raţional, cu partea lui de reguli ale bunului simţ al pudorii în exprimare sau de conţinut.
Îmi reproşează dramatic că spun ceea ce se tace josnic şi se strâmbă îngrozit la formulare.

Alarmat de ceea ce se întâmplă cu mine, mi-a explicat că există şi alte căi. Că dacă vreau să obţin ceva, atunci mierea în fiecare vorbă mai mult aduce. Că oamenii sunt buni şi receptivi la blândeţe. I-am dat ascultare o perioadă. Am sperat în natura umană care, însă, m-a aşezat pe un piedestal care nu-mi aparţine şi nu mă regăsesc în materialul lui. Nici din tagma de tolerată nu sunt şi nici ignoranta prezentului şi a perspectivei nu sunt. Am privit, în tot acest timp, lentoarea conştiinţelor, francheţea nesimţirii şi vanitatea îngâmfării. A nimicului şi/sau a vicleşugurilor.

Mi-am luat piticul de-o parte şi l-am poftit la vorbă.
N-a mers, piticule, n-a mers, fir-ar să fie! Şi nu-mi spune că nu m-am străduit destul! Natura umană lovită de viciu n-aude vorba dulce ce mult aduce…
Ce facem? Cum mergem mai departe? Apartenenţa pe mâna cui ne-o dăm? Celor care, din indolenţă împletită cu interese meschine, ne duc în hăul prăpastiei, sau celor care schimbă direcţia chiar cu ortodoxia verbală plecată d-acasă?
Şi dacă ştim amândoi că nu putem/nu admitem să participăm la degringoladă, că nu ne-am luat catrafusele şi n-avem de gând să schimbăm locul şi pajiştea, atunci, cum acţionăm? Ne aşezăm pe băncuţa inocenţei şi ne ţinem mulţumiţi de mânuţe că respectăm regulile decenţei în exprimare aşteptând bunul simţ, când nu există, să ne răspundă?! Sau ale lui „nu-i treaba mea”? Rămânem doar martorii ticăloşiilor sau nepăsării doar pentru că nu suntem participanţi direcţi la ele?
Ne vom ierta vreodată pentru că doar am privit?…

Tu, piticule, crezi că atunci, ai să taci fericit, ştiindu-mă?!

Suta de lei

de

…n-o da, că ţi-o iei!

Plec de servici. Cu capul mare cu altele pe care nu le-am lăsat la poarta fabricii. Înjur vreo doi din trafic, care călare, care pe jos. Mă reped, ca Zmeul Zmeilor şi la port şi la fapt, peste podul Basarab şi parchez direct în parterul Afi-ului(sâc că şi găsesc loc de parcare aproape de uşa de intrare în magazin!) .

Între timp mi se mai disipează din gânduri. Mă focusez pe a ajunge, la etaj, teafără şi fără să-mi scrântesc vreo gleznă că tot e sezonul, fie pe dalele lucioase, fie călcând prost pe treapta scării rulante, conform obiceiului personal. Cum n-am reuşit să fac nicio întindere musculară şi nici una orizontală, intru victorioasă în magazinul cu vopseluri. Alea, alea, alea, alea. Mă ia gura pe dinainte şi rostesc cuvântul magic: decolorare. Zdrag! 5 minute am vizualizat produse care mai de care. Că ăla face firul beton, că ălâlalt e mai domol, că unul e lin, că altul îţi face părul ciulin! În pauza dintre două respiraţii apuc şi-i spun suav, ca să nu fim golani : n-are fata bani! Se opreşte, trage aer în piept şi tragicul i se citeşte pe chip. Care tragic chip, după ce-mi eliberează bonul, are izul desconsiderării în formă uşoară.

Deschid portofelul, plătesc şi cu coada ochiului văd rătăcite(???? de unde, când, cum??), într-un ungher al pormoneului, două hârtii de 50. Ies din magazin, şi ca să fiu sigură, descind mai energic în portofel. De unde am banii ăia?! Pentru ce? Motorină am, facturi plătit, ţigări check. Bine, bine, dar ăştia pentru ce erau?
Deci, da! Am făcut economie şi ăştia au rămas şi nu mi-am dat seama! Mă umflă râsul de una singură prin Afi colindând!
(Nărozia asta ar produce spasme copiilor din premergător şi ar face ca să zboare berzele cu spatele! Io să fac economie?!??! Să rămână bani având în vedere ultimele cheltuieli apărute din senin de ne-a luat cu leşin?! Iar ultima parte a frazei e halucinantă! Cum poate să existe bani şi eu, femeia, să nu-mi dau seama?!?!?!)
laughing-smiley

Simt cum pe portofel îl apucă aşa o mâncărime în zona 50 x 2=100lei. Zâmbet larg, poftă de viaţă, locul potrivit. Întru în dreapta, intru în stânga şi-mi proptesc ochii pe vreo doo rochiţe şi-o pereche de pantofi. Le sucesc, le învârtesc, pe care s-o aleg, pe care de la inimă să mi-o dezleg. Las rochiţele, trec la pantofi. Rochie sau pantofi?! Că-s corai, că d-ăştia, Ano, n-ai!

Am pendulat vreo 10 minute când la alea doo umeraşe, când la raftul cu traşcaleţi. Logic, am plecat fără niciuna! De dragul sutei ăleia de lei, că prea era ultima şi parcă nu m-aş fi despărţit de ea, n-am luat nimic! Ştiam că nu poate fi ceva de durată, că doar am salvat-o de Afi, dar viaţa ei alături de portofelul meu din buzunarul de la piept, n-o să fie de lungă durată!

Relaxată, cu suta în buzunar salvată, plec spre casă. Ajung acasă. Şi-mi văd de ale mele. Recunosc, nu prea liniştită, parcă toate ale mele aveau aşa o irizaţie corai, de pantofi corai!
Pe când seara se îmbina cu noaptea, mă întreabă Manolu:
– Fată, ţi-ai cumpărat azi medicamentele? Că parcă zicei că nu mai ai…

…şi brusc, auzind întrebarea, mi-a dispărut şi ultimul ton de culoare din faţa ochilor!