Categorii Arhiva: In

Zile lungi

de

…nopţi între lucid şi translucid.

Am avut iarăşi timp. Să reflectez. Să adun şi să scad. Fără însă, ca de data asta, să fac vreo socoteală. Pentru că am ajuns la concluzia că acolo, la marginea tărâmurilor, socotelile sunt nule.

Contează doar ce faci mai departe. Ce te schimbă sau ce laşi să te schimbe, dacă şi cum laşi să se întâmple. Ce mai rămâi.

Egoism cu toate formele sau iertare fiindcă n-au ştiut ce fac.

Cum mereu am avut dualitatea la îndemână, de fapt ea m-a avut pe mine la mâna ei, rostule ei abia acum mi s-a reliefat. Ca şansă să nu fiu dintre cei de care spune Dumi.”Ce face omul şi despre ce vorbeşte omul sunt două lucruri diferite.” Să caut mai întâi, până la prăsele înfruntând toată durerea vanităţii, faptele mele şi nu vorbele mele.
Superficialitatea conştiinţei sau ocaua cu două măsuri sau nici măcar, care după părerea mea şi-a experienţei de viaţă, îmi spun că asta e ceea ce ne strică sau mai bine spus, ceea ce ne împiedică să evoluam ca individ, ca specie. Ne târîm pe orizontala conştiinţei de 2015 ani.

Aşa că, gândind astfel, am ales. Şi, mi-e bine. Să ne fie de bine!

Verde la fereastra

de

…dinspre N.

grau

 

– Uite, ăla se păleşte. Ce mic e!

– Am văzut.

Ne uităm la el câteva minute până răsare întrebarea:

– Al cui e ăla de mijloc?

– Nu ştiu.

Verde la fereastra

Şi chiar nu (mai)ştiu. Şi cred că nu conteză. Oricare-ar fi le păleşte şi p-alealelte.

Cratiţă, crăticioară

de

… faci tu tocăniţă superstară…?

Lidl. Am plecat după 2-3 prostii pe lista mea, m-am întors cu lista altuia. Cel puţin aşa părea în coş. Şi d-alea. şi d-ale. şi d-alea, să fie! M-a apucat amocul la casă când mi-am decartat, prin scuturare, tot conţinutul portofelului. Mă uitam cu ofitică la alte alea, numai la crăticioară, ba! Că n-am mai plecat de lângă ea de când am zărit-o! Şi m-a apucat a cânta:

Cratiţă, crăticioară
Nu eşti cam solitară?
De cu mine eu te-oi duce
Multă lume om seduce!
(că n-am avut altă rimă)

S-a făcut soare afară, frate! Mi-a deszăpezit maşina! Mi-a s-a deschis calea spre fericirea culinară! Mi-a luat minţile. Punct.

După cum se vede din poza cutiei, dublu funcţională. După cum nu se vede din poze, mai mare decât cuptorul. Chestiune pe care aveam s-o constat ulterior dar, cum eu nu ştiu să mă-ncurc în amănunte, a intrat cumva, mai precis pe diagonală. Că n-am avut răbdare s-o văd cândva pusă la treabă, adică la sarmale şi alţi pui culcaţi pe spate.

Pozele de mai jos sunt în ordinea logică-a mea, ceea ce nu înseamnă că e şi a altora-şi finalul conţine: ceapă, ciuperci, morcov, cartofi, 2 cutii roşii tăiate, juma de kil de vin roşu, usturoi, dafin, piper, 1 linguriţă pastă de ardei iute şi, nu în ultimul rând, gulaş de vită tras în unt, la tigaie. Ce-o ieşi, om vedea! Deocamdată ne-a îmbolnăvit cu mirosul răspândit prin toată casă! 😀

ps. merge cu gogonele! Ca focu′! 😀

Întrebare

de

…simplă cu răspuns lung şi complicat.

″De ce nu mai scrii?″ o întrebare venită pe mail printre alte întrebări. N-am răspuns acolo, am să răspund aici.

Nu mai scriu dintr-un motiv foarte simplu: datorită subiectelor. Fiecare se simte personaj. Şi, într-un fel, chiar e. Inclusiv eu sau mai bine zis, începând cu mine. Cumva lezez- ştiu bine că nu e aşa decât în măsura în care fiecare se recunoaşte în oglindire şi nu-i place ceea ce vede. Şi-am obosit.

Viaţa e aşa cum e, cum ne e dat să fie. De la noi făptuire ori de la ceilalţi punere în faţa faptului împlinit sau, pur şi simplu, dintr-o nimereală conjuncturală. Rareori facem ce vrem, rareori suntem cum suntem. Natura umană e diversă şi plină de nuanţe. Alb şi negru există doar în capul idealiştilor, restul îşi ghidează rolul pe scena vieţii după nuanţe, cireş, interese, supravieţuire indiferent de ceea ce înseamnă asta în abisul compromisului. Să iertăm, să tolerăm, să înţelegem. Numai că nimeni nu iartă, nimeni nu tolerează şi, şi mai puţini sunt cei care înţeleg. Dezbrăcaţi de motivaţii- reale, imaginare, prioritare sau puerile- rămânem goi şi nu ne place ceea ce vedem. Nici singurătatea, nici „neica nimeni” în faţa propriei oglinzi. Nu suntem în stare să ne asumăm şi nici să fim modeşti în drumul nostru prin zile.  Trebuie să fim „cineva”. Centrul universului altcuiva. Niciodată al sinelui nostru.

Nu mai scriu- şi iată cum mă dezic prin aceste rânduri- fiindcă cu înaintarea în vârstă, încep să înţeleg -să constat- că totul se măsoară în clipe. Pasagere şi complet aleatorii. Clipe de bunătate, clipe de iubire, clipe de prietenie, clipe empatie, clipe de corectitudine, clipe de demnitate, clipe de onoare, clipe de ascultare, clipe de autocontrol, clipe de cinste, clipe de blândeţe, clipe de compasiune, clipe de credinţă, clipe de curaj, clipe de discreţie, clipe de generozitate, clipe de hărnicie, clipe de justiţie, clipe de loialitate, clipe de onestitate. Doar clipe fără consecvenţă. Ca nişte mici străluciri pe cerul întunecat. De cele mai multe ori aprinse în relaţia cu noi înşine. Între ele, clipele-puncte din codul Morse ale vieţii, sunt liniile aceluiaşi cod, lungi şi interminabile ale compromisului îmbrăcat de cele mai multe ori de sabia răutăţii, răzbunării şi al urii. Pe care trebuie să le trăieşti şi a doua zi, ca punct de plecare într-o nouă reconfigurare a zilelor ce urmează să fie.

Nu mai scriu, pentru că nu mai am ce fără ca să nu mă privesc în oglinda nemulţumirii mele ca imagine a ceea ce fac, fie un spasm dureros a ceea ce nu vreau să fac sau să fiu vreodată.
Viaţa e aşa cum e, cum ne e dat să fie. Celelalte mii de cuvinte pe care inima mea le va vrea să le scrie, cel puţin deocamdată, se vor reflecta numai în miile de necuvinte din imaginile surprinse şi aduse în faţa vieţii mele printr-un obiectiv oarecare.

 infinit