…şi pisic fericit 😀

Mai există

Ce puteam să fac?
Să restricţionez ieşire, şi da, era posibil, sau să îi facilitez plecările. Dar eu iubesc şi apreciez libertatea.
Şi nu din vârful buzelor sau din suprafaţa plană a tastelor. Pentru că şi el, chiar dacă-i un amărât de pisic, are dreptul la felul lui de-a fi. Inclusiv, lumea largă. Inclusiv, la neîntoarcerea. Am avut rolul meu, al nostru când ne-a găsit pentru a-l salva. Poate ăsta a fost tot. Poate, conform proverbului, „câinele de la uşa măcelăriei nu pleacă”. N-am de unde să ştiu. Dacă m-am ataşat de el, chiar fără rostul lui ancestral de a prinde şoareci, de a fi folositor pe lângă casa omului? Ei bine, da! Poate chiar prea mult, dacă mă gândesc că-i un simplu animal. Dar nu-l consider doar un patruped, şi asta e valabil pentru oricare din animăluţele din jurul casei. Sunt nişte fiinţe. Făcute de Dumnezeu. Create cumva altfel decât noi şi asta nu le face să fie mai prejos.

Pe lângă de a-i da (re)libertatea şi din partea noastră, mai era o problemă. Orice pisic atunci când sare cade pe toate cele 4 picioare. El, nu poate decât pe cele din faţă şi asta e rău pentru el. Cu fiecare săritură îşi zdruncină coloana care, în timp, o să-i fie afectată.

Asta e povestea uşiţei, cu tot cu gândurile ne sau exprimate. Pentru că nici nu avea cum să fie altcumva.

Pisicul a găsit soluţia aşa cum e să-şi recapete libertatea. Trepiedul, s-a căznit până când a găsit calea să sară gardul.
Şi-a impus libertatea. Şi atunci, trebuia.
M-a amuzat, ca lecţie. Un Trepied plin de voinţă şi iubire de viaţă.
Sau, ca semn. Un Trepied pe care-l iubeşte Dumnezeu. Şi dacă El îl iubeşte…
Ori, ca întâmplare. O alegere pe care o aveam de făcut ca pe oricare alta în viaţa asta efemeră.
Sau, ca încercare. Între ceea ce gândim şi afirmăm şi ceea ce, real, facem.
Sau, mai presus de toate, ca demnitate. A lui, a noastră. Iubirea nu ridică ziduri şi nici nu leagă cu lanţuri. Întoarcerile nu se cerşesc.