…nu-s pregatita!

Cand ma gandeam, de ieri de dimineata, ce ar putea sa-mi mai rezerve procesul de fizioterapie, acum daca tot am stabilit limitele si mai ales partea beteaga, cand deja mi-am pus pentru sedinta de ieri si ceas la mana ca sa monitorizez eu cu ochisorii mei minutele mele pe etape(Traian, da, bine venita atentionarea!), ei bine, nici ca am intrat bine in cabinet si ne-am dat binete, ca un cuvant, dintr-o intrebare, m-a lovit mai rau ca si cu bata de baseball:

– V-ati apucat de gimnastica?

– Vaaai, ce cuvinte folositi! si plec razand spre cabina indicata a fi libera. In mintea mea se deruleaza, secventa cu secventa, un scurt metraj horror! Agatata ca liliacul de spalier, cu ochii iesiti din orbita la genoflexiuni. Si, imaginea culminanta. Io incercand sa ma pliez pe mingea terapeutica. Invariabil, luand contactul cu podeaua. Ma zbarlesc toata.

La mijlocul sedintei, cand schimba sinusoidalele curentilor, imi fac curaj si abordez subiectul :

– Mi-ati intrebat mai devremem ceva. Ce trebuie facut? Spuneti-mi mai multe despre cuvantul ala cu  ”g”. Se uita la mine de parca l-as fi pus sa-mi indice punctul „‘G”‘! La el.

Imi dau seama, dupa luminitele din ochi facuti oblici ca de vulpe, ca e in maaaare eroare! Ii sterg eroarea :

– Am zis cuvantul nu punctul! si realizez ca trebuie, TREBUIE, sa fac un efort supraomenesc sa-l rostesc eu.

Ma crispez toata, cu dintii strepeziti si musculatura obrajilor rigida, prin fanta mititica dintre dintii inclestati, rostesc cu mare greutate : gimnastica! (si cu limba fac semnul crucii pe cerul gurii, a : Doamne, Apara-ma si Pazeste-ma! )

Am parte de marketing asezonat cu o lectie de teorie pura. Cu emfaza.

Pe drumul spre casa, acasa, cuvantul cu „g” m-a tot urmarit. S-a dovedit ca stradania mea de a-l pronunta, a fost prea mare. Mai pe seara, am facut si frisoane. 😀

…aproape de arc electric…

Luni. Prima zi. Prima oara. Ajung in cabinet. Zic cum ma cheama, ma cauta printre fise si dosare. Ma gaseste(un el) si dupa privire, imi dau seama ca ma asteapta o epopee. Ca, tare imi plac aia care, pe tonul de neta si ofensatoare superioritate, dupa ce mortul e pe catafalc…te ia la perxxlis, ca si cum boala ta in colaborare cu diploma lor le da dreptul sa te terfeleasca nitel cat sa-ti dea pe nas sangele constiintei…Cum de faza diagnosticarii trecusem, cum ma aflam la fata locului pentru cu totul altceva, nu prea eram dispusa, la orele 5 ale dupa amiezii, deja satula de sefi si sefuti, de inca unul! Ranjetul nu ma dezarmeaza ca si io am un zambet tamp si fix. Si incepe.

– Sport faceti?!

(Intrebarea o percep ca fiind prima…din ceea ce am presupus, eu avand o alura de musculoasa si tonificata de tipa jubileul competitional pe mine! )

– Da, ii zic. Polo, fac o pauza cat sa-l las sa cada in totala admiratie si surprindere si continui…englezesc!

– Adica, cum? ma intreaba nauc.

– Nu, nu de pe cal, ca n-am, de la volanul masinii. In trafic, zilnic. (logic, io rad din toti muschii burtii, lui ii apare un rictus de lovitura sub centura).

– Pai bine, doamna, cu un diagnostic ca al dvs!  si da dezaprobator din cap…

– Masaj, faceti?

– Intern sau extern?

– Sunteti simpatica!

– Mi-ar placea sa raman asa si in viitor ca de amintiri si trecut, am 45 de ani plini! Altfel spus, mortii cu mortii, vii cu vii! Deci?

Prost nu e, asa ca pricepe. Schimba brusc si timpul verbelor dar si registrul. Imi enumera rapid ce am de facut de acum inainte. Aud, ascult si mental, bifez : asta se poate, asta …ba. Cum cu mustruluiala n-a tinut, trece la produse. Masaj la domiciliu. Creme, sali de sport recomandate, benzi magnetice, etc. La toate, dau din cap a acceptare de informare. Imi baga sub nas si-un flyer, sa-l citesc si sa-mi dau cu parerea despre cum mi se pare… Foooarte interesant, zic, insa imi trebuie sa ma informez mai mult. Si cu asta termin si etapa de marketing agresiv la nevoie.

In sfarsit, ma informeaza si despre cele 5 proceduri pe care urmeaza sa le fac timp de 10 zile consecutive. Si se purcede la treaba. O don’soara simpatica imi monteaza electrozii pe stanga si da in mine, pentru inceput cu scop de analgezic, cu niscai curent galvanic. Pe care nu-l percep pe niciun nerv si fibra. 10 minute si trec la urmatoarea procedura. Stimulare. La care ma rog la Dumnezeu sa ma opreasca din ras! Intinsa pe burta, dau spasmodic dintr-un picior, asa cum se scutura cainii la copac! Inca 10 minute si fac cunostinta cu curentii interferentiali. Trec, mai apoi, la ultrasunete. 5 minute. Ma invita sa ma echipez, ultima procedura de fizioterapie avand alta locatie.  Si incolonata in spatele don’ soarei, cobor scari, fac stanga, dreapta, stanga, dreapta, stanga, stanga, dreapta, cobor scari, dreapta, stanga, intuneric bezna. Imi dau seama ca sunt pe undeva la subsol si, cu fiecare bec aprins de don’ soara, faianta aaaaalba de pe toti peretii, tavan si podea, imi da un fior de morga. Pe drum, imi explica :

– Dupa fiecare zi de tratament, nu aveti voie sa stati in pozitie sezanda ci numai ori verticala ori orizontala, sa nu faceti dusuri fierbinti si in casa sa purtati papuci cu un pic de toculet. Receptionez. Prima pica, ca in trafic la ora 18-18,30 fac minim o ora pana acasa si nu conduc din picioare, papucii mei cu maimute n-au tocuri. Mda, macar ca temeperatura apei pot s-o controlez.

Ma monteaza la unde scurte.

– Vedeti butonul asta verde? Cand suna aparatu’, apasati pe el si puteti pleca. Ne vedem maine, da?

Dau din cap nu foarte convingator, imi dau seama ca ea are treaba cu ceilalti pacienti, ca butonul verde nu-mi pune vreo dilema la apasare…insa, traseul labirint „‘cobor scari, fac stanga, dreapta, stanga, dreapta, stanga, stanga, dreapta, cobor scari, dreapta, stanga”‘…e ca un test de inteligenta…In timp ce gandeam io care a fost ultimul meu rezultat …don’ soara continua:

– Daca cumva vi se face rau, simtiti ceva neplacut, nu-i nicio problema! Puteti pleca oricand doriti si nu va faceti griji, puteti lasa aparatul functionand…ca nu pateste si nu se intampla nimic!

Ma uit la ea. Chiar vorbeste serios! Ceea ce imi da mult curaj fiindca atata timp cat ea a retinut drumul…e clar ca si io o sa ma descurc!

Ieri, marti, a doua tura. M-au intampinat cu zambete multiple.

– Cum e? Va mai doare?

– Trece asa de repede? intreb timid ca sa nu-l dau pe „‘da” agresiv.

– Asa ar fi trebuit…si-mi monteaza iarasi electrozii.

Si cum ma perpeleam io asa ca io nu sunt normala ori ca forma dicopatiei…e mult prea belicoasa…si ca am cam dat de draq-ul, am o revelatie. Ii fac un semn discret don’ soarei.

– Va mai uitati o data pe fisa? Nu cred ca-i tratamentul pe stanga…