Categorii Arhiva: In&Out

Centrii Universului

de

…cei dintre noi.

Da, sunt destui.

Sunt cei pe care nimic nu-i ajunge. Ei nu rezolvă o problemă, nu au o soluţie de moment, ci au soluţia perfectă indiferent de repercusiuni. Nu contează dezastrul de după, contradicţiile soluţiei, oportunismul soluţiei şi da, chiar măgăria soluţiei. Odată aduşi în faţa grozăviilor sunt în stare să le demonteze cu minimul de argumente, să le minimalizeze efectele dezastroase în ochii celorlalţi, vocalizând dramatic şi agresiv să translateze propria vinovăţie a necuprinsului întregului context către cei care trebuie să se descurce în hâţişul produs. Pentru că, în capul lor, aplicanţii sunt vinovaţi de incapabilitatea de a urma un drum deschis de ei, Centrii Universului.
Cel cu ciulini ce dă în râpă.

Tot din această categorie sunt cei care nu-şi cunosc şi implicit, nu-şi recunosc limitele. Cu urechile larg deschise numai când laudele le zgârie scăriţa interioară şi le umflă orgoliul. Odată ce vanitatea şi-a făcut casă şi masă la ei în suflet, uşa lor nu se mai deschide decât celor cu limba lungă şi mieroasă. Pe care îi dispreţuieşte sincer, îi critică şi îi desconsideră cu toată ura de care sunt capabili, la fel cum fac şi cu toţi ceilalţi. De fapt, Ei sunt totul şi prin nemărginata lor mărinimie, ceilalţi doar sateliţii lor.
Ascunşi sub falsa modestie, ţanţoşi precum cocoşii ce stârnesc praful uliţii, mânaţi de aspiraţii cât se poate de himerice, fac ca orice aducere cu picioarele pe pământul realităţii să aibă parte de-o replică, care sub cuvinte binevoitoare, colcăie râca, resentimentul şi jignirea.

Şi nu în ultimul rând, Centrii Universului care nu fac niciodată ceva prost, ceva rău, ceva greşit. Nu e vina lor nici dacă sunt prinşi cu „raţa-n gură” şi aia e jumulită. Cineva le-a jumulit-o şi le-a pus-o lor pe bolta palatină. Neînvăţaţi când sunt mici că lucrurile nu „se sparg”, nu „se strică”. Că „cineva-ul” există şi se numeşte: eu.
Lipsiţi de orice formă de asumare a responsabilităţii, de orice urmă de conştiinţă, de orice valoare morală dau vina pe toţi şi pe toate, aşa cum se ştie, viaţa e greu şi lumea e rea.

Centrii Universului pietrele neşlefuite şi cu vârfuri ascuţite ce se se rostogolesc printre şi pe noi.

De început

de

…cu speranţă.

1 Martie. Cu şnur alb-roşu.

Privesc spre şi în grădinuţă de ceva vreme. Mă uit şi ascult. Cum se compensează şi se mută lumina. Când e alb pe pământ, e spre întuneric în cer. Treptat, odată cu retragerea albului terestru, în mod proporţional, (ni)se luminează cerescul.

De undeva, din adâncul pământului acoperit de albul ninsorii, s-a tot auzit murmur şi freamăt de bulbi, frunze şi flori.  Cu fiecare noapte şi zi trecute, freamătul a luat acutele zarvei. Iarba albă a iernii s-a scurs în pământul picioarelor noastre. Rând pe rând, una câte una, au apărut, s-au iţit. Timid, mai întâi, cu vârful de lance al frunzei ca mai apoi, cu tot trupuşorul lor firav. Începe să răsară iarba verde a renaşterii.

Nimic prea devreme, nimic prea târziu. Toate se completează la timp. Aşa cum ştiu ele. Independent. Şi indiferent dacă e pe sau fără placul nostru, cu sau fără vrerea noastră. Alb şi roşu. Doar alb şi roşu.

alb rosu

Ascult pământul. Cu podul palmei. Iar el ascultă, folosindu-se de mine, celestul.
Sunt prinsă la mijloc între concretul „a fi” şi abstractul „o să fie”.

Mulţumind pentru ce este şi sperând la pozitivul ce-o să fie.

O primăvară cu împlinite vise celeste să ne fie!

 

Gândurile mele de azi

de

…nepicate din senin.

Mai caută-mă când vei pricepe că şi în orice ceartă e nevoie de 2. Când vei ştii să faci diferenţa dintre a participa(prin libera alegere) la o ceartă şi vinovăţia(vina cui e) pornirii ei.

Mai caută-mă când uşiţa inimii, sau a conştiinţei,  se deschide şi vei vrea să primeşti sfaturile sau alte perspective ale unei situaţii care te macină, în modul „ajutor” şi nu în cel de „atac”.

Mai caută-mă atunci când îţi asumi propriile alegeri, fie bune, fie rele şi că ele au fost şi sunt, un act conţionat doar de voinţa proprie şi nu condiţionate de împrejurări sau alte fiinţe. Trage linie. Ori le uiţi, ori le continui. Dar doar de tine depinde.

Mai caută-mă atunci când înţelegi că prostia nu este motivaţie deci nu te mai ascunde după ea. Ea nu poate fi admisă în cazul nevoi de reacţii simple, fireşti şi pur umane sau umanitare. În cazurile astea, numai moartea te poate opri.

Mai caută-mă când mă vei percepe ca pe o altă entitate umană, liberă, independentă şi nesubjugată, egala cu tine şi nu subordonată ţie.

Mai caută-mă când vei fi în stare să înţelegi că există întrebări primordiale:

– Ce mai faci?

– De ce?

Fie ele puse în intimitatea trăirilor, fie în vâltoarea evenimentelor. Pentru că ele îţi răspund nu la curiozitatea de a ştii, ci îţi dau instrumentele cu care să poţi merge constructiv mai departe. Să te înţelegi pe tine sau să-l înţelegi pe celălalt.

Astea sunt gândurile mele de azi , la gât am o mărgică cadou de la copila mea. E bleu. Poartă în ea iubirea fetei mele pentru mine şi sufletul meu azuriu, senin şi cald al cerului.
Însă pentru asta, pentru ca ele să se îngemăneze în mărgica asta mică, fie m-am sacrificat, fie am suferit.

margica mea draga

 

Când numai timpul

de

…poate explica.


Când numai timpul

Nimic nou, nimic vechi. Toate s-au petrecut şi înaintea noastră ca entităţi inviduale. Adică şi altora. Care au lăsat o urmă a experienţelor lor. Când le vine timpul, le aflăm de ce au fost aşa şi nu altfel şi noi pe cele din viaţa noastră. Când suntem pregătiţi să aflăm ca să pricepem. Şi nu, în colaps, nu demnitatea ne-o pierdem printr-o scăpare de clipă ci dârzenia cu care am fost învăţaţi în noi înşine să ne-o aflăm şi cu care, pompos, am defilat ani de-a rândul. Care se frânge şi te îngenunchează.

Dar ne ridicăm. Mereu ne ridicăm. Pentru că demnitatea ca şi bunătatea, atunci când există, când ne-am născut cu ele, revin. În forţă. Ne pun pe picioare şi mai ales în picioare. Vertical. Aşa cum ne-a adus barza(sâc! 😀 ) şi cum a vrut Dumnezeu să ne facă!

Oaia, capra

de

…şi alte zodiace.

La început de an. Sau, de început de an.

Acasă, la mama, pe 1 ianuarie, smeriţi şi frumos îmbrăcaţi, ne aliniam în faţa televizorului la orele fix şi niciodată trecute, să ne bucurăm de vienezul concertul de Anul Nou. Ştiţi voi, Bernstein, Strauss tatăl şi fiul, Mozart, sala magnifică, ţinuta şi ţinutele impecabile, aranjamentele florale, balcoanele şi cristalele candelabrelor, peisajele şi baletul, tavanele şi picturile. Nimic nu ne scăpa vederii şi admirării, captivaţi de dansul magnific al mâinilor dorijorului temporizări ale acurateţei sunetelor. Încărcătura de azi pentru mâine, de mâine pentru un an întreg. Pe care, mai departe în timp şi diferite spaţii, îl discutam, nuanţam şi comentam, în fel şi chip, până de Paşti.

Ieri, a explodat planeta (împreună cu ea întreaga gamă de televiziuni) pe ritmuri de zodiace şi previziuni. Pe segmente şi domenii ale vieţii noastre ciclice. De la sănătate până la love, de la conducători până la economic, de la cariere până la favorizaţi şi favoritisme. S-a decretat: anul oii aca capra de lemn, un an al instinctului îmbinat cu cel al raţiunii întru cooperare şi înţelegere. Sanchi, că parcă în ceilalţi de dinaintea lui, viaţa noastră s-ar fi putut baza pe altceva!

Concertul a rămas undeva în urmă.

Şi totuşi…

Dincolo de previziunile ce vor să fie, să se împlinească, dincolo de comercialul media, dincolo de situaţia karmică şi numerologia personală, clipa de bucurie pe care o apucăm la început de an, rămâne singura şi sigură tocmai din certitudinea existenţei ei şi a ceea ce oferă. Concretul clipei versus oaia, capra şi spiritul de turmă.

Orhidee mov, cravate gri(simple, cu dinguliţe ori cu picăţele), papioane, Strauss Sohn, cale roşii, orga, crini portocalii, un dirijor dedicat, crinii sculptați ai coloanelor, visare, visare, visare, oameni din toată lumea, harpa, viorile lustruite, o Viena de sărbători fără de zăpadă, cai cu şepcuţe roşii, vals, vals, vals, flaut, flaut, trompete, viori, viori, viori, speranţă, înfruntare, împlinire, desfătare.
Aplauze. Aplauze. Aplauze.