…preţ.
Când ne iese preţul pe nas? Când l-am da pe tot, de pomană, numai ca să dăm timpul înapoi? Când înţelegem că ne-am trădat acceptând un preţ la care nici n-am gândit dobânda? Când bătăile pe burtă a satisfacţie sunt înlocuite cu bătăile pe umăr a regret? Când preţul se transformă în cruce?
Fiecare avem un preţ. Cumpăraţi la kilogram sau la bucată. Pentru că ne place al draqului de tare mai ales ce nu ni se cuvine.
Fiecare avem un preţ.
…acasă.
Ştrudelul cu mere. În yena. Care s-a făcut ţăndări.
Iniţial am vrut să pun doar poza. Apoi, mi-a venit ideea să mă folosesc de ea, de experienţă mai ales ca am corelat cu o altă experienţă, online. Pentru că este o oportunitate ştiind ce s-a întâmplat, fiind acolo şi participând activ-singurul participant de altfel. Ca şi cei care privesc poza, pe viu, la momentul T, m-am întrebat „de ce”.
În stilul caracteristic activat cândva şi de meserie, am dat timpul înapoi. La momentul T-1. Atunci când fiecare ingredient în parte, fiecare element în parte, fiecare manevră în parte, au avut rolul lor. Prin eliminare, la final, am ştiut- şi nu în procent de 100%- ce s-a întâmplat. Gospodină, cuptor, ingrediente, tavă.
Gospodina n-a aruncat cu tava, yena a fost la temperatura camerei, foietajul luat din frigider şi nu din congelator şi ţinut pe glaful ferestrei de cu vreo 3 ore înainte, merele taman atunci preparate, fără a fi fost pe foc, din mere din coşul din bucătărie, cuptorul care n-a fost preîncălzit, implicit grătarul nefiind fierbinte, temperatura cuptorului la 150 de grade, adică la minim. Toate, după cum le-am înşirat, în acei parametrii care să creeze premisa unui proces de bucătăreală şi proces de coacere fără probleme, fără evenimente. Un singur element, pe care-l bănuiesc ca fiind cauzator, fiind incontrolabil, sau mai bine spus, mai puţin controlabil : Yena cu tensiunea ei în sticlă.
Am luat-o de la capăt şi-am făcut altă plăcintă. În cu totul altă structură de tavă. Pentru că în celelalte 2, în set cu cea din imagine, n-am mai avut încredere. Poate le-a venit timpul, poate cândva au căpătat o bubă din vreo zguduială cu altele. Or să fie foarte folositoare pe post de tăvi pentru salate. Ca aia boeuf, de exemplu că tot e sezonul ei.
Oportunitatea abia acum vine. E despre felul în care judecămŞ
1. Superficial: mulţumindu-ne cu date extrem de puţine pe care nici p-alea nu le judecăm.
2. Cu intenţie distructivă: indiferent de ceea ce vedem, sau ştim, sau ni se spune deja cunoaştem „adevărul”.
3. Echilibrat: adunăm şi alte informaţii şi până când nu considerăm că sunt suficiente nu emitem judecăţi.
După cum ne e felul, cum suntem obişnuiţi să vedem viaţa şi lucrurile, oamenii şi fiinţele, muntele şi marea, înclinăm cu gândul, rapid şi în pripeală, spre ceea ce ne defineşte.
Ziceam şi de o experienţa online. Concertele lui Rieu. De ceea ce s-a întâmplat cu vânzarea în numai 2 zile a tuturor biletelor la cele 3 viitoare manifestări artistice. Care, pe mine, nu m-a mirat şi într-un fel, chiar mă aşteptam. Am citit însă o grămadă de păreri despre aviditatea populaţiei, luată la modul general, şi clasificată ca fiind farisee, ipocrită vis-a vis de gusturile melomane născute brusc şi peste noapte întru epatare.
Dincolo de eleganţa unui spectacol foarte bine pregătit şi executat, dincolo de vocile remarcabile, dincolo de uşa pe care Rieu o deschide spre o muzică clasică- pe care puţini o iubesc, o înţeleg, o ascultă- într-un mod îngurgitabil pentru cei fără de cultură sau obişnuiţi de mici cu pianul sub scară, şi mai presus de toate, dincolo de atmosfera de bucurie a vieţii, de seninătate pe care reuşeşte s-o creeze pe toată durata spectacolului şi cu care pleci acasă, deci, dincolo de toate astea e un calcul simplu şi elementar:
Un spectacol = 12.500 de locuri.
Trei spectacole = 37.500 de locuri.
Un Bucureşti = 2.000.000 de locuitori. Ficşi. Loco.
Şi plecând de la premisa că n-ar veni niciun alt cetăţean de pe teritoriul României şi nici de pe alte meleaguri atunci…
La 2.000.000 de locuitori bucureşteni, 37.500 de oameni care au cumpărat bilet, înseamnă fix, în procent, 1,875 % . Adică mai puţin de 2 %.
Chiar aşa…? Atâta stimă de sine avem ca naţie cât să ne desconsiderăm până la 100%? Sau, o fi vorba de altceva, de răutate, de o gândire maliţioasă, în care desconsiderarea este un instrument şi nu un rezultat?
Mă întorc la plăcinta mea. Mmmm, a ieşit bună. Parol. Pe care am mâncat-o.
…într-o seară.
Lumina pe-nserate, galben de toamnă, aşezare pe colţ, trei ferestre cucuiete la mansardă, rotundă ca o portocală, toate astea au făcut-o, în ochii mei, de poveste. M-a mirat prezenţa ei, nevăzută, neobservată de mine de atâta timp, pentru că în zidurile ei e dăltuită vremea veşniciei. Am rămas cu ochii la ea, între mirare şi bucurie. O casă frumoasă la un nod de drumuri. O casă de poveste care revarsă poveşti.
Mă întorc spre fiinţa care mă însoţeşte la o plimbare. Ea însăşi îmi spune o poveste. A unei Doamne care n-ar fi trebuit să fie mereu o doamnă. A unui OM cu demnitate şi cuvânt respectat care n-ar fi trebuit să se lege atât de mult de principii în lumea asta a non valorii presărată cu minciuni şi înşelătorii ancestrale. Un Om cu principii rămâne, indubitabil, singur. Ca ea.
Îi arăt casa. Frumoasă dar tristă. Trainică dar fără să mai fie „vie”. Cei ce-au locuit-o poate i-au dat strălucire cândva, alţii, acum, o tratează ca pe un bun funcţional. Au făcut din ea, pe rând, palat sau (aproape)ruină. Faţada ştearsă, gardul şui, ferestrele neîngrijite, tabla acoperişului ici-colo ruginită, ţin doar dezinteresul sau neputinţa proprietarului. Proprietar care mai mult ca sigur se mândreşte cu ea. Prin ea îl face valoros, cu ea a fost scos din mulţime.
Dincolo de aspect, însă, stau propriile cărămizi. Temeinic încastrate în mortarul temeliei. Doar buldozărul sau Pământul puternic cutremurător , o vor răpune grămadă.
Înţelege târziu că e ca şi casa de peste drum, că n-a avut proprietarul potrivit. C-a locuit-o cineva nemeritând-o întru onestitatea ei.
Toţi suntem ca o casă. Faţadele şi interiorul sufletului ţin (şi)de cei ce ne locuiesc. Ne facem treaba pentru care am fost zămisliţi. Destinul fiecaruia în frunte ne e scris. El iese din noi, fie prin tencuiala jilavă şi scorojită, fie prin varul proaspăt. Diferenţa o fac cei care ne însoţesc care ne pot trece existenţa prin tenebrele chinului sau bucuria vieţii. Disperarea deznădejdii din care să se nască ceea ce inevitabil suntem sau din strălucirea fiinţei să fim, lin, ceea ce nici nu am gândit vreodată că putem să fim.
Împlinirea umană nu are nicio legătură cu resemnarea existenţială trecută, cum nici amăreala convieţuirii cu obţinerea a ceea ce ne-am dorit. Chiar împăcaţi cu noi înşine nu putem aboli negura trecutului cum nici posesiunea de bunuri materiale nu poate cauza liniştea sufletului. Amândouă, însă, se desprind din ceea ce facem şi mai ales cum facem. Plătim un preţ chiar dacă nu-l recunoaştem sau nu-l declarăm. De cele mai multe ori ne ia o viaţă ca să înţelegem că am plătit cu propria viaţă scursă în sensul invers al strălucitoarei distingeri.
Răspunsul fiecaruia din noi îl găsim în orice oglindă privită cu onestitate. Dacă o avem şi suntem capabili s-o înfruntăm.
…de munţi agăţate.
Locuri colorate
…când direct sweet lemonade.
Într-o zi mohorâtă. Şi la propriu dar cel mai mult, la figurat.
– Bună ziua, dau şi eu uşor surprinsă că biroul are un personaj nou. Aşa cum stătea cu spatele la uşă, nu l-am recunoscut din prima.
Mi se răspunde şi bărbatul se întoarce către direcţia din care veneam. Îl recunosc. Cu coada ochiului admir, distincţia, prestanţa, eleganţa. 5 zeci şi ceva de ani. Lângă scaun o servietă de piele maro, aproape nouă, împunătoare, de funcţie de vârf. Nici să dau înainte nu-mi vine, nici s-o zbughesc pe uşă nu-mi place ideea. Îmi fac socoteala pentru 5 minute de staţionare ca mai apoi să dispar graţios din peisaj. Ceilalţi colegi deja antamaţi în discuţii cu personajul îşi continuă conversaţia. Mă aşez pe unul din scaune. Cel de lângă mine mă întreabă dacă-l cunosc pe musafir probabil, ca sigur, să ne facă cunoştinţă. Mă eschivez de la intenţia colegului dând din mână “las-o aşa” şi cu un răspuns aproape şoptit:
– Sigur că da!
Cum să nu-l cunosc?! Ne-a făcut mai multe vizite de-a lungul timpului, l-am văzut de la prezidiu vorbind, îmi aduc aminte foarte bine de deciziile bune care au mai schimbat şi urnit pe ici pe colo, mă gândesc în mintea mea şi în acelaşi timp, o altă mulţime de alte gânduri îmi trec prin minte în cele câteva secunde. Nu mă simt confortabil. Dumnealui este cine este, eu, acolo, din mulţime.
Nu mi-au plăcut niciodată interacţiunile directe în job, aşa cum era şi asta, în spiritul acesteia. O întâmplare. La o şedinţă, conferinţă, party, oriunde altundeva dar nu ca întâmplare, o nimereală, de complezenţă. Eschiva mea are o explicaţie simplă şi banală. Trăim de foartă multă vreme, timpuri ciudate. Mulţi aspiră după relaţionarea cu personajele importante ale societăţii fie pentru respectul de sine, fie pentru scopuri precise, de cele mai multe ori personale ţi meschine. Eu nu mă regăsesc în niciuna dintre nevoi. Şi nici nu-mi doresc să mă aflu pe buzele unor oameni decât în măsura în care prin dialoguri profesionale ajungem la schimburi de idei, la controversate paliere ale gândirii şi ale raţionalui vis-a-vis de aceleaşi subiecte profesionale. În rest, mie slujbaşul nu-mi prea pasă nici cine e director, nici cine e ministru, şef de trib sau o oricare altă funcţie de stat. N-am treabă, n-am probleme. Nu sunt omul nimănui. Îmi fac profesia şi atât. Ei vin, stau, se schimbă, uneori atât de repede încât nu apuc să mi se spună ce nume trebuie să scriu pe hârtii.
De-a lungul timpului am dat mâna cu o grămadă de oameni care au fost importanţi la un moment dat. Nu i-am căutat niciodată ca să-mi rezolv vreo problemă, cum uzual se poartă în ziua de azi, nu le-am bătut la uşă ca să mă bag în seamă, cum iarăşi e cool în zilele noastre. Cu cei pentru care relaţionarea nu s-a oprit strict la interesul de orice fel şi în ziua de azi mai schimbăm două vorbe, indiferent ce au ajuns sau nu, ei. Om cu oameni. Pe ceilalţi însă, i-am uitat. Şi cu numele, şi cu chipurile.
În încăpere discuţiile continuă şi mă trezesc băgată în una din ele. Îmi spun părerea, fac o glumă, socializez. În acelaşi timp îmi pregătesc mental ieşirea din scenă. Ei cu ale lor, eu cu ale mele. Mă ridic în picioare să îmi iau la revedere, când un altul, cu glas baritonal face prezentările:
– Doamna este doamna X-lescu! Domnul minstrul Z-lescu!
Omul se ridică îmi ia mâna şi înainte să apuc să spun eu ceva, îmi ia pământul de sub picioare şi mă scoate din mulţime:
– Dar eu o cunosc pe Doamna! Mi-a fost lector! Onoarea e de partea mea şi mă bucur că vă revăd!
Un vraf de lămâi transformat în dulce limonadă. Într-o zi mohorâtă a unui om însetat. Mă întorc la ale mele.